Dacă aveţi poftă să vă răsfăţaţi cu un desert special, dar nu prea aveţi bani de aruncat pe fereastră...cea mai ieftină şi inteligentă alegere...e starea de bine. Ce are atât de special? Gustul ... chiar durează!
Reţetă: Se ia una bucată seară fără niciun plan, împănată cu gânduri şi dor nebun. De asemenea, se iau câteva bucăţele de prieteni, se scutură bine de plictiseală după care se pudrează cu chef de povestit.Pentru ca decorul să fie complet, se ia un loc neutru presărat pe ici pe colo cu străini , o masă goală, câteva scaune, o scrumieră şi un număr x de beri. Şi aşteptăm...aşteptăm...aşteptăm! Orele se scurg, paharele şi sticlele se golesc...scrumiera e plină de scrum iar încăperea e din ce în ce mai sufocată de fum şi zgomot...dar e bine! Când toate vocile, privirile şi poveştile se omogenizează bine şi toate gândurile triste se evaporă, se bagă totul în cuptor şi se aşteaptă circa 2 3 ore...şi din nou...aşteptăm! E o reţetă care necesită destul de mult timp, atenţie şi multă comunicare, însă rezultatul e minunat de gustos! După ce s-au rumenit bine, poţi savura din plin chiar şi a doua zi... starea de bine! Sfat: A se consuma de preferat seara cu multă bere! Poftă bună!
Aceleași fețe. Pe unele dintre ele ai avut ocazia sa le vezi atât de proaspete, mirosind parcă a somn dar copleșite, îmbâcsite de toropeala zilei. Toți tac. Tăcerea parcă vorbește. Se rostesc în limbi diferite felurite povești împletite din gânduri, care mai de care.
Nu se disting în cuvinte.
Parcă nici nu respiră. Privesc în gol, unii spre ceilalți. Ai vrea să le zâmbești ori să te încrunți. Ești nedumerit.
Nu te privește nimeni. Cu ochii ațintiți spre nicăieri, privesc prin tine.
E atât de sufocant spațiul ăsta gol.
Litere ce se joacă haotic pe un ecran prăfuit. Degete împiedicate într-o emoţie stupidă. Sentimente trezite dintr-o conexiune cu probleme. Doi străini ce-şi vorbesc fără cuvinte. Şi doar o umbră care vine şi pleacă.
Jurnalul unei umbre
sau
O fată simplă
8.00 am: În grabă, iau cana de cafea şi deschid larg geamul. E încă linişte şi aştept. Închid ochii şi respir ultimele secunde din amorţeala oraşului. Azi, soarele e leneş. Aştept să aprinzi becul şi să te surprind fumând. În surdină te aud tuşind. Sorb neatentă din cafea şi îmi spun îngrijorată: astăzi e mai rau decât ieri.
8.45 am : Am ajuns înaintea ta la metrou. Aştept. Te zăresc, dar eşti departe. Îti ocupi un loc retras şi începi să jonglezi printre degete o chestie mică din metal. E talismanul lui, mă gândesc, iar tu priveşti dezgustat la 3 baieţi.
9.10 am: De data asta mi-am făcut curaj să cobor odată cu tine. Umăr la umăr, tu mă ignori. Eu zâmbesc. Mă imaginez cum te prind de mână şi fără să ne rostim cuvinte, plutim prin mulţimea grăbită. Ai dispărut. De la distanţă te aud tuşind şi te observ scuipând. Îmi spun : astăzi e mai rău decât ieri.
6.10 pm: Uit pentru câteva minute că trăiesc singură. Mă comport ca o soţie. Pregătesc masa. Două tacâmuri. Dau drumul la muzică. Mă dau cu ruj şi zambesc în timp ce privesc pe fereastă. Încă n-ai ajuns. Şi-aştept. Aştept.
8.00 pm : De 120 de minute aştept. Strâng tot, îmi iau paltonul pe mine şi plec. Las uşa deschisă.
8.30 pm: Intru în barul unde te-am văzut prima dată. Ştiam că acolo am să te găsesc mereu. Bei singur şi fumezi. Tuşeşti şi îmi spun : astăzi e mai rău decât ieri! Îmi comand o cafea şi mă aşez lângă tine. Mă priveşti neinteresat. Îţi spun că ar trebui să te laşi de fumat. Azi ai tuşit mai rău decât ieri. Îmi zâmbeşti.
11.38 pm : Umăr la umăr hoinărim pe străzile adormite. Miroase a flori de tei. Cu mâinile în buzunar îmi spui că vrei să vezi marea, iar eu, mângâindu-ţi faţa îţi şoptesc că marea e în noi. E linişte.
Te privesc din nou şi fără cuvinte fără gesturi îţi mulţumesc că mi-ai umplut singurătatea. Ai dispărut. N-a fost... decât un vis. Şi te aud din nou tuşind... azi, mai rău decât ieri!
Până şi cerul îţi plânge de milă. Cu ciorchini bogaţi de struguri, norii-şi varsă peste mine lacrimile acre. Ne despart miliarde de paşi, dar simt amara strigare a timpului ce stă şi-a stat,zid, între noi. Şi-ţi macini gândul, îţi frămânţi degetele. Fruntea ta s-a transformat într-un vulcan de tensiuni.
Pe şoseaua udă sfârâitul roţilor sunt dinţii tăi ce scrâşnesc dur. Ai îmbătrânit.
Moarte e şi-n mine, moartea e în noi. În sunet de ţambal îţi descopăr vocea de pelin şi zâmbeşti hilar. Cuvintele tale sunt vapori de alcool în care limba freamătă idei ce nu-şi au rostul.
Azi petreci. În difuzorul surd aud ecouri de oftat absurd şi sec. Un lăutar ţi-e groparul iar mama bocitoare... iar eu... popa ce-ţi ascultă spovedania. Azi îngrop tinereţea, mi-ai spus, La dracu! Am să mă spânzur în doi-trei ani, şi-ai râs malefic de parcă tot iadul s-ar fi născut din tine.
50 de pahare, 50 de scaune, 50 de ţigări, 50 de ani şi o singură femeie şi poate... un singur copil.
50 de palme ţi-aş fi dat şi 50 de bice ţi-ar fi ars gura păgână!
Dar te blestem cu iubire,căci mi-e dor de tine
tată...
Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Mircea Eliade
Îţi mai aminteşti oare când alergam spre tine ca un copil nerăbdător la auzul clopoţelului? Cu părul răscolit de vânt şi cu gerul lipit de buze îmi fluturam mâinile la gândul că o să-mi iau zborul, iar călătoria mea prin grădinile dezbrăcate va fi mult mai scurtă. Mă-mpiedicam ca un orb de fiecare rădăcină pitită sub preşul ăla alb. Era iarnă.
Mă aşteptai sprijinită de uşa şubredă odihnindu-ţi pe piept braţele pictate cu amar de timp scurs în singurătate şi muncă. Pe degetele-ţi împletite într-o rugă purtai o salbă de mătănii. Era iarnă.
Văduvă de mai bine de jumătate de secol, ochii-ţi erau la fel de senini şi curioşi precum cei ai unei fecioare la prima iubire. Buzele tale rosteau poveşti, iar mătasea albă ce-ţi acoperea fruntea obosită de timp, se răzvrătea împotriva frigului. Mă aşteptai.
De fiecare dată îmi primeai fruntea sub obrazul tău băzdat de făgaşe bine conturate şi moi. Îmi plăcea să le frământ cu buricul degetului arătător, căci tu-mi spuneai mereu o poveste. Fiecare făgaş atins era călătoria într-un tărâm de basm din care nu mai voiam să plec. Eram în siguranţă.
Atunci, acolo, universul meu era paravanul în care-şi găseau locul numai un pat, o masă şi-o sobă veche din care mocneau câteva surcele. Îmi era de ajuns. Era cald, erai caldă. Acum... când scrum e tot ce-a mai rămas în sobă, iar lujerele lungi apasă peste casă, pământul peste tot se surpă. Vrea să înghită totul, egoist şi avar, de parcă o mână de om cum ai fost tu, l-ar sătura. Blestem timpul!
Astăzi e iarăşi iarnă. E linişte şi multă pace căci satul în care copilul din mine a învăţat să râdă, acum s-a transformat în cimitir. Văd în depărtare umbre mici ce-şi mişcă trupurile într-un dans de du-te-vino. E înmormântare.
Ochii mei te caută necontenit. M-am întors cu capul plecat şi plină de regrete, căci sufletu-mi e pătat de vina timpului scurs degeaba. Tu ai plecat. Acum te caut. Şi parcă ţi-am zărit liniştea în apus. Aerul a luat foc, norii sunt o mare de flăcări, întreg cerul mocneşte precum soba din paravanul tău. Unde eşti Bunică bătrână?
Am lăsat cimitirul în spate. Ţi-am urmat îndemnul şi-am pornit pe un făgaş, în căutarea Luminii. Sunt atât de nerăbdătoare să te revăd căci acum mi-a venit rândul să-ţi ascund fruntea sub obrazul meu. Alunec, mă târăsc, plutesc continuu pe drumul ăsta lunecos şi drept care parcă nu mai vrea să aibă capăt. Cu fiecare pas înainte Lumina mă învăluie şi ştiu că sunt aproape. Mai e puţin.
M-am strecurat printr-o poartă. Mică, din scânduri rare şi mucegăite. Sunt între două lumi, căci la nici 50 de paşi am zărit încă un prag ce se cere trecut. La mijloc e o casă. Fără uşă, fără detalii, doar o fereastră de la care o bătrână arsă mă priveşte insistent de parcă ea ar fi Charon ce-şi aşteaptă dreptul ca să mă poată lăsa să trec Dincolo. Şi-aproape c-am trecut.
N-am apucat să închid poarta căci tu ai venit alergând. Am simţit cum timpul se joacă cu mine. Rolurile s-au schimbat şi odată cu ele ne-am schimbat şi noi. M-ai îmbrăţişat cu aceleaşi mâini purtate de vreme şi-am simţit fericirea în fiecare por, în fiecare rid, în fiecare respiraţie. Te-am găsit.
Aş fi vrut să opresc timpul, să-mi mai spui poveşti...să uit de dorul ce m-a apăsat atât amar de vreme, dar m-am trezit brusc...şi n-ai apucat să-mi şopteşti decât atât: Bine că ai închis poarta! A fost un vis. Tot ce-a mai rămas e cenuşa zilelor... cenuşa ta şi-a puţinelor amintiri pe care le am cu tine! Mi-e dor...atât de dor de Bunica bătrână!
Mi-am pierdut curajul de a scrie, de a-mi lăsa gândurile libere să-mi inunde întreaga fiinţă. Am devenit din Nimeni un nimic şi asta-mi taie respiraţia puţin câte puţin. Cu siguranţă nu sunt singura persoană din lume care trăieşte cu acest sentiment, dar nu mă încălzeşte cu nimic că poate şi tu eşti la fel, pentru că nu eşti aici, nu sunt acolo să ne completăm lacunele.
Am început de ceva vreme să te caut în privirile fiecărui bărbat ce-mi taie calea. Încerc să te descopăr murdărindu-mi palmele ce rătăcesc haotic pe feţe ce nu-mi trezesc măcar un miligram de fior. Mi-am lăsat buzele să alerge prin vântul ăsta nemernic, dar nu te găsesc.
Mă ascund în fiecare trup ce-mi lasă falsa senzaţie că ai fi tu, dar am obosit; odată cu timpul, odată cu trupul. Închid ochii şi-ţi văd zâmbetul creionat pe o umbră. Încerc în van să-ţi desluşesc ochii, dar e mult prea întuneric. Ai început să semeni cu mine şi asta mă doare cel mai tare, căci m-aş blestema dacă aş şti cu adevărat că şi sufletul tău e un păgân, ca şi al meu. Ţi-aş cere să mă părăseşti căci lângă mine te-ai plafona, dar nici de lucrul ăsta nu sunt sigură.
Uneori mă trezesc cu cer senin în frunte şi mă privesc 3 minute în oglinda pe care acum câteva seri, singură am mânjit-o . De cele mai multe ori mă trezesc întunecată şi plină de ceaţă. Mâna-mi umblă teleghidată prin aşternuturi. Te caut şi strâng cu putere perna din care mă zbat să-ţi adun mirosul din visele noastre pe care tâmpla mea le-a lăsat acolo. Dar tu n-ai fost aici, nu eşti şi poate nu vei fi niciodată.
Nu vreau să mă consideri jalnică sau cel puţin o femeie care din lipsă de ocupaţie se agaţă de câte-un nou sentiment ce-i frământă sufletul. Nu, nu sunt încă, niciuna dintre aceste două. Nu mai sunt nici măcar un copil drăgălaş plin de vise şi speranţe.
Cum se numeşte un om care nu mai poate plânge?
Mă frământ aiurea. Stau şi-mi pun 1000 de întrebări la care nu primesc niciun răspuns ci doar alte 1000 de întrebări.
Mă grăbesc.
Ps: "Mă poţi învia oricând, chiar dacă n-am murit!" Paul Aretzu
