Apele sunt tulburi şi nisipul e rece. Repet la infinit un refren mut. Fără glas, cu ochii minţii, creionez în gol tablouri ce se sfârşesc tragic. Şi suntem doar noi doi... trecători prin cascade de foc.
M-am ascuns în umbra ta, de braţele reci ce mă vor acolo... în mijlocul furtunii. Am adormit, ghemuită în al tău pântec cald şi moale. Nici teama de ei... şi nici spaima de mine nu mă mai opreşte să visez... şi închid ochii.
Am simţit că mă nasc şi-am strâns cu dinţii de tine! Nici tu nu m-ai vrut... şi acum rătăcesc din nou pe drumuri încâlcite ce nu duc nicăieri. Ţi-am pierdut mirosul, nu-ţi mai simt urma, aud doar o voce de copil, un râs inocent ce mă face să plâng...
Îmi frământ sufletul cu palmele pline de nisip... copilăria e prea departe... e timpul să nu mă mai prefac! În fum şi mult scrum mi-am ascuns dorinţele, dar bate vântul. S-au risipit!
Eu fără mine... dar poate aşa e scris...
Cine oare şi-ar dori să se aşeze lângă un mort viu, lipsit de culoare...?
Un comentariu:
Nici un mort viu lipsit de cloare nu ar pute fi capabil de astfel de reflexii...putem sa fim orice dar dupa o fraza ca si asta niciodata un mort viu.
Oricum felicitari pt reflexii.
Pace
Trimiteți un comentariu