M-am regăsit din nou, într-o gară. Aştept. Doar vântul şi câteva gunoaie rătăcite de-a lungul peronului murdar dau contur decorului ăsta, desprins parcă dintr-o dramă poloneză. Trenul refuză să mai apară... dar încă nu mi-am pierdut răbdarea. Nu ştiu încotro merg, ştiu doar că vreau să evadez din liniştea asta surdă. Mă întreb cât drum mi-a mai rămas până când voi putea scăpa din locul ăsta morbid. Nu mai vreau gări goale, cu himere şi umbre de siluete, pe care doar mintea mea le conturează, ci una animată de chipuri... care nu se sfiesc să mă privească... zâmbitor.
Respir toamna prin toţi porii. Expir otravă căci simt cum fiecare adiere de gând bun... mă repugnă... Simt cum îmi duc existenţa sub un glob imens din care nu mai pot ieşi. Orice gest, orice mişcare aş face nu e decât o altă pagină pe care o răsfoiesc fără să-i mai citesc conţinutul.
"Să evadez.... libertate... să simt cum vântul îmi numără haotic şuviţă cu şuviţă". Sunt lucruri pe care nu mulţi le înţeleg, dar nu mai am nicio aşteptare, nicio dorinţă şi nici măcar vreun gând care să mă facă să-mi doresc să fiu înţeleasă. Nu vreau decât să-mi trăiesc visul, exact aşa cum este el, fără detalii inutile. Fără jocuri, fără reţineri sau obstacole.
"Mai e puţin...", îmi şoptesc miile de gânduri care nu-mi dau pace noapte de noapte. Am adunat toate energiile negative şi le-am răsfrânt asupra mea de parcă am uitat că numai eu mă pot ajuta să scap întreagă din toată mizeria asta. Acum nu-mi mai doresc decât să-mi pot ucide gândurile.
Vreau să uit tot ce-am pătimit. Aş vrea să uit pentru o clipă că exist... şi totodată, ai să-mi spui că e o redundanţă... dar aş vrea să uit ... că vreau să uit!
Mă strecor printre crăpăturile unui zâmbet fad şi secat de dorinţa de a-şi deschide fereastra pentru a se alinta în lumina ultimelor raze ale soarelui obosit de atâta vară. M-am agăţat strâns de buzele încleştate şi-am încercat să-mi croiesc drum pe un făgaş, numit speranţă... dar în zadar încerc căci orice pas înainte mă îndrumă spre eşec. Alunec şi cad în gol... căci obrazul mi-e deja brăzdat de toamnă. Şi plouă...plouă...plouă!
Nu mai pot vedea...căci ochii-mi sunt acum nisip mişcător în care mă înec, geană cu geană...
De azi n-am sa mai pot privi cerul. Umăr la umăr, cu albul din ochi aţintit spre acelaşi orizont mort... vântul ne va presara trupurile. Fiori şi dorinţă... dar nu vom afla niciodată că fiecare dintre noi este răspunsul întrebării celuilalt. Nu vom afla că braţele noastre au stat atât de aproape şi că pământul în care ne-am odihnit trupurile a fost pentru o clipă ocupat de amândoi. Acum suntem orbi şi-am amuţit de-atâta strigăt. Azi suntem slabi... Nici soarele nu ne iubeşte... şi nici întunericului nu-i mai place să se joace cu noi. Nu ne mai vor... Azi am fost doi... şi-am simţit cum ne-am săpat mormântul...
Am grăbit mersul prin fum de dor. Adulmec paşii trecutului şi mă văd cum pier din nou. Mă topesc printre rânduri, unde cuvintele mor... consoană cu consoană. Gândurile-mi zboară şi plutesc în gol.
Aştept ultimul val din vara asta pierdută printre frunzele deja uscate şi reci ale toamnei indiferente. Te aştept pe tine, ultimul meu gând senin din anotimpul dorinţelor deşarte. Te chem... Vino să-mi zâmbeşti, căci singurătatea mă-nfioară şi simt cum mă sufoc. Fără tine ultimul strop de aer s-a risipit în razele fade ale lunii. Unde eşti? Sufletu-mi zbiară dorul ars în aşteptare... gâtu-mi e amorţit de atât privit în gol, printre sutele de trecători care mă urmăresc acuzator. Tresar. În umbra deasă a nopţii văd siluete... şi apari, dar nu eşti tu... sunt doar lacrimi şi frig, mult prea mult frig. Acum e linişte. Doar jocul apei sparge vidul în care m-am scufundat... şi tu nu apari. Am uitat să-ţi creionez chipul în tabloul acesta trist în care mă regăsesc doar pe mine... aşteptând. M-am resemnat, căci altceva nu mi-a mai rămas de făcut. Îmi aprind o ţigară şi tac. Mi-am plecat privirea... şi-mi doresc să uit că te aştept... dar tu nu apari... căci vara a murit!
Apele sunt tulburi şi nisipul e rece. Repet la infinit un refren mut. Fără glas, cu ochii minţii, creionez în gol tablouri ce se sfârşesc tragic. Şi suntem doar noi doi... trecători prin cascade de foc. M-am ascuns în umbra ta, de braţele reci ce mă vor acolo... în mijlocul furtunii. Am adormit, ghemuită în al tău pântec cald şi moale. Nici teama de ei... şi nici spaima de mine nu mă mai opreşte să visez... şi închid ochii.
Am simţit că mă nasc şi-am strâns cu dinţii de tine! Nici tu nu m-ai vrut... şi acum rătăcesc din nou pe drumuri încâlcite ce nu duc nicăieri. Ţi-am pierdut mirosul, nu-ţi mai simt urma, aud doar o voce de copil, un râs inocent ce mă face să plâng...
Îmi frământ sufletul cu palmele pline de nisip... copilăria e prea departe... e timpul să nu mă mai prefac! În fum şi mult scrum mi-am ascuns dorinţele, dar bate vântul. S-au risipit! Eu fără mine... dar poate aşa e scris... Cine oare şi-ar dori să se aşeze lângă un mort viu, lipsit de culoare...?
Numele meu este Nimeni. M-am născut ca orice muritor, aici pe Pământ...dintr-un pântece cald unde nici grijile şi nici frustrările nu există. Dar am fost blestemată să vin pe lume într-o zi de marţi, când soarele, sufocat de îmbrăţişarea dură a norilor... se străduia să respire...în zadar. Şi ploaia a îndrăznit să cadă, să cureţe şoselele obosite de atât praf şi de atât de mulţi paşi a căror urmă o simt parcă şi acum. Mi s-a spus că n-am scos un sunet... că m-am născut în linişte, dintr-o femeie tristă şi-un bărbat nervos. Dar nu contează, căci nu vă pasă... Nimănui nu-i pasă de ce simt sau de cuvintele pe care le scriu. Nimănui nu-i pasă dacă în clipa asta aş vrea să mor pentru că nu găsesc niciun motiv care să mă facă să vreau să trăiesc. Nimănui nu-i pasă dacă plâng sau dacă se întâmplă să fiu fericită. Mie de ce mi-ar păsa? De ce mi-ar păsa să ştiu că nici lor nu le pasă? Nimănui nu-i pasă. Poate că sunt oameni cu adevărat trişti în lume, poate că sunt griji mult mai apăsătoare decât banala inima... poate! Dar de unde ştiu ei că sufletul meu nu e la fel de amărât precum al celor care n-au un dram de pâine... De ce mă judecă? Ce vină am că m-am născut şi simt că nu exist? Ce vină am eu că sunt tristă? ...Cu ce greşesc dacă-mi exprim liber gândurile? Parcă nu vă păsa... N-am să mai încerc să mă schimb... nu am de ce! Schimbarea nu-mi va aduce ce-mi doresc... şi ciudat...nici nu cer prea mult! Acum simt cum ard în mine 1000 de gânduri cu 1000 de feţe şi mă prefac că nu aud. Închid ochii, dar le vad! Sunt acolo şi mă chinuie, nu-mi dau voie să respir. S-au transformat în 1000 de imagini cu 1000 de forme. Mă prefac că nu le văd...şi zbier! Le aud şi simt cum haosul din mine macină...şi gânduri şi simţuri... Dar nu vă pasă... ţie nu-ţi pasă!
Soarele n-a îndrăznit să se trezească. Încă doarme rătăcit sub plapuma căptuşită cu nori negri şi grei. Tot ce se aude e suspinul roţilor pe şoseaua în care se oglindesc şi case, şi pomi, şi chiar trecătorii grăbiţi, speriaţi parcă de binecuvântarea cerului. Plouă, dar nimic nu e întâmplător. Dacă zilele trecute îmi acopeream privirea de prea mult soare, în dimineaţa asta mi-a ascuns gîndurile sub un cer senin, numai al meu. O umbrelă mare, albastră. Ca de fiecare dată, m-am oprit La Puiu, magazinul din capătul străzii Moara de Scoarţă, unde aproape zilnic lenevesc în jurul după-amiezei, aceleaşi feţe arse şi obosite. Beau bere odihnindu-şi oasele pe treptele strâmte. E un loc strategic, numai bun să-ţi clăteşti ochii cu întreaga mişcare de pe stradă. Da, şi bărbaţii bârfesc, însă o fac într-un mod mult mai subtil decât femeile. Acum am putut intra în alimentară fără să mă mai strecor printre ei şi fără să mă mai împiedic de privirile lor grele şi de gesturile la fel de ieftine precum băutura ce o ţineau în mână.
„Vânzătoarea sobră” zâmbeşte
Am intrat. M-a întâmpinat aceeaşi vânzătoare serioasă şi acelaşi miros obositor, de pâine veche şi legume ce stau ascunse pe un raft, la întuneric. E prea multă umbră. N-am observat vreo fereastră sau vreo gaură improvizată în perete. Lumina pătrunde în încăpere numai dacă uşa este larg deschisă şi dacă nu este înnorat, bine-nţeles. Altfel, „vânzatoarea sobră” va fi nevoită să aprindă becul şi tare mă întreb oare unde o fi ascuns... căci l-am căutat insitent cu privirea minute bune, însă nu l-am putut găsi. Locul ăsta e trist. Până şi mobilierul din lemn ce împrăştie un iz de „a fost o dată” te duce cu gândul la vechile cooperative, iar sticlele, câteva pungi şi nişte borcane, aproape că zac îngropate sub o pătură de praf. Acum îi înţeleg femeii seriozitatea sau poate lipsa de interes. Cum să zâmbeşti când stai mai bine de 10 ore într-un asemenea spaţiu şi nu doar o zi sau două, ci mereu, cel puţin cinci zile pe săptămână. „Doamna sobră” este total opusă vânzătoarelor de butic, care zâmbesc şi se comportă ca şi nişte roboţi proiectaţi şi setaţi cu un singur program de „ Ce vă dau?”. Ea este altfel. Lipsită de accesorii şi de machiaj, purta o bluză simplă, roşie, în contrast cu înreaga ei prezenţă. De obicei nu zâmbea şi dacă rostea vreun cuvânt, era mai mult printre dinţi, de aveai senzaţia că nici nu te aude, ori că vorbeşti singur. Însă astăzi, în dimineaţa asta mohorâtă, când toţi erau nervoşi din cauza ploii, când am intrat în alimentară mi-a surâs de parcă cine ştie ce favor i-aş fi făcut intrând în mica alimentară. I-am zâmbit şi eu, căci mă simţeam datoare să-i răspund cu aceiaşi monedă, cu toate că nu-mi făcuse niciun serviciu, însă mi-a părut o femeie bună, în ciuda seriozităţii sale excesive. Poate că este sătulă de munca asta de rutină pe care o face, poate că este conştientă că deşi ar fi putut face mai mult decât atât, serviciul ăsta a fost singura posibilitate ce i-a fost la îndemână la un anumit moment dat. Poate că nu i s-a oferit şansa să treacă la un alt nivel sau poate că pur şi simplu aşa i-a fost soarta, să se ascundă după o tejghea, într-un butic întunecos şi monoton. N-am îndrăznit să-i aflu povestea, poate din teama ca nu cumva întreaga imagine ce mi-am format-o asupra ei să nu fie brusc sfărâmată şi sincer, faptul că mi-a amintit atât de mult de mama, mi-a dat un imbold să nu vreau să aflu... parcă ştiam că adevărata poveste nu e foarte departe de mine. „Vânzătoarea sobră”, chiar şi în lipsa grimaselor, are o faţă expresivă, cu trăsături bine conturate. Nu are mai mult de 40 de ani şi nu are riduri, iar ochii încă îi sunt senini. Nu stă încruntată şi nici cu gura strânsă, nu aruncă priviri ascuţite şi nici nu te tratează de parcă n-ai exista. E o femeie serioasă, în adevăratul sens al cuvântului, o femeie simplă, dar îngrijită. Când a mers la raft să-mi aducă pachetul de ţigări, mi-am dat seama că privită de la spate arăta de două ori mai tânără. Nu foarte înaltă, cu parul de culoarea vişinei putrede şi cu forme discrete, femeia pare să fi făcut sport în tinereţe, căci linia corpului aduce mult cu cea a unei gimnaste. Nu i-am observat verigheta. Fără culoare pe unghii şi fără urmă de metal pe degete, femeia m-a uimit cu un gest pe care nu l-am putut remarca la multe persoane şi mai ales la vânzătoarele de butic. Fiecare produs ce-i trecea prin palme rămânea parcă mângâit de atingerea fină a degetelor sale subţiri. Aş mai fi rămas acolo numai ca să urmăresc, să văd dacă mi s-a părut, ori dacă se comportă la fel cu fiecare obiect de pe raft sau dacă pur şi simplu se plictiseşte cândva de atât de multă afecţiune pentru nişte lucruri care n-au pic de spirit. Mi-am luat pachetul de ţigări şi am plecat mulţumindu-i. În urma mea, nu a rămas decât un zâmbet mânzgălit în colţul buzelor uscate şi ea, „vânzătoarea sobră”, care m-a făcut să înţeleg suspinul de pe strada Moara de Scoarţă...
Umbrela norocoasă
M-am ascuns din nou sub cerul meu îngust, dar senin şi-am mai rămas câteva minute în faţă La Puiu, unde am fumat o ţigară. Acelaşi sfârâit de roţi grăbite pe şoseaua atinsă brutal de stropii mari, acelaşi miros de praf presărat cu o tăcută aromă de tei abia trezit din beţia frigului. E aproape 10 şi Moara de Scoarţă e pustie... mai zăbovesc puţin. Trag din ţigară de parcă nu mai am răbdare, mă tot foiesc şi brusc aud un glas blând şi totuşi puternic: „Nu sta în ploaie să-l aştepţi!” M-am întors surprinsă şi nici n-am apucat să schiţez vreun gest sau să rostesc două vorbe că femeia ce stătea în faţa mea îmi spune: „Aşteaptă-mă să cumpăr ulei. Am să te rog să mă duci până acasă sub umbrela ta, nu stau departe!” I-am zâmbit şi-am văzut-o cum intră La Puiu. Întotdeauna mi-au plăcut bătrânii şi uşurinţa lor de a aborda oamenii, n-aş fi crezut că cei 200 de mentri pe care urma să-i parcurg alături de bătrână se vor transforma în 60 de minute şi-o poveste. Doamna Silvia are aproape 70 de ani, dar nu pare mai în vârstă de 60. este o femeie tipică celor crescute în zonele de munte, înaltă şi sănătoasă, cu mâini puternice şi cu un păr bogat, prins atent într-un coc asemeni unui colac moldovenesc. Nu poartă batic şi nici nu se vopseşte, îşi duce parcă mândră povara timpului ce n-a evitat să cadă şi asupra ei. Pare o femeie veselă, ochii, gura şi obrajii parcă zâmbesc fără ca ea să se străduiască să schiţeze vreo grimasă. Azi era imbrăcată în verde. Pe sub pulovărul cu nasturi triunghiulari purta o cămasă albă din pânză topită, cu un imprimeu discret de un galben lămâi, iar în urechi avea o pereche de cercei tipică anilor 60, două clipsuri în formă ovală dintr-un material inoxidabil, ce susţinea fildeşul, în care era perfect sculptat un „S” şi un „M”. Acelaşi accesoriu îl purta şi la gât, la gulerul cămăşii, sub forma unei broşe... Nu trebuie să o cunoşti prea bine ca să-ţi poţi da seama că această femeie a fost crescută şi a dus o viaţă bună într-un mediu select. Am văzut-o coborând cu un aer boem, pe scările alimentarei. Pentru vârsta pe care o poartă cu mândrie se mişca destul de fâşneţ. Mi-a zâmbit din nou : „Hai draga mea. Văd că n-a venit, dă-mi braţul şi lasă-l pe el să te aştepte!” Am luat-o şi pe doamna Silvia sub cerul meu senin şi am pornit în scurta călătorie de pe Moara de Scoarţă, unde era linişte. N-a fost nevoie să-i explic că eu, defapt nu-l aşteptam pe „el”, ci pe ea, căci povestea ce urma să mi-o spună avea să ajute în articolul ce trebuia să-l scriu.
Povestea iubirilor pierdute
M-a luat de braţ cu grijă şi parcă în atingerea umărului ei am simţit căldură şi dragoste...fără să o întreb, a început să-mi spună... o poveste: Când te-am văzut aşteptând în ploaie, m-ai făcut să retrăiesc momente pe care le credeam de mult uitate. Acum 45 de ani, îl aşteptam în ploaie. Eram tineri şi noi eram studenţi, eu la Cluj, Matei la Timişoara, dar la fiecare sfârşit de săptămână ne întâlneam aici şi mergeam să ne plimbăm. Pe vremea aia nimic nu semăna cu ce este acum, era mai simplu, mai liniştit. Nu erau maşini, oamenii ieşeau din case... era frumos. În ziua aia ploioasă de septembrie l-am aşteptat zeci de minute. Şi-a venit într-un târziu, însă cu privirea plecată. Ştiam că avea să-mi spună ceva... O lăsase gravidă pe una din colegele lui. Şi pe vremea noastră se făceau petreceri unde tinerii, sub aburii alcoolului acţionau necugetat. I-am spus să meargă să o ia de nevastă, căci altceva nu era de făcut. Din ziua aia am plecat de pe strada asta şi nu l-am mai văzut , decât după foarte, foarte mulţi ani. Am mers la Cluj, unde mi-am terminat studiile şi după ce am primit un post la o şcoală generală, am cunoscut un bărbat extraordinar. Ne-am căsătorit destul de repede, dar n-a fost să fie. Când eram însărcinată în luna a 5-a am primit un telefon de la fabrica unde lucra soţul meu. Nu mi-au spus decât că a avut loc un accident şi că el a murit. Aveam 29 de ani şi un copil care nici măcar nu se născuse. Am vrut să mor în clipa aceea, dar parcă Dumnezeu mi-a dat puterea să merg mai departe. Am rămas în Cluj. Până când Elena, fata mea nu a împlinit şapte ani, nu m-am mai întâlnit cu niciun bărbat. Era destul de greu să mă împart, însă, eram tânără, aveam nevoie de un ajutor, de un umăr pe care să mă pot sprijini. Din nevoia de a-mi găsi un soţ, devenisem prietenoasă şi poate mult prea comunicativă cu toţi bărbaţii ce-mi ieşeau în cale. Aşa l-am cunoscut pe Cornel. Era şofer pe autobuz. Stăteam de vorbă cu el de fiecare dată când veneam în vizită la sora mea, la Sibiu. După aproape un an de zile, aproape că se înfiripase ceva, aşa cum spuneţi voi tinerii astăzi. Fata mea îl plăcea, se înţelegeau chiar foarte bine. Era destul de galant pentru un şofer de autobuz şi era tare frumos. Avea parul negru şi pielea măslinie. Când îl priveam aveam senzaţia că stau lângă un hispanic. Ce buze cărnoase şi ce privire... nici nu era nevoie să-mi atingă mână, căci numai dacă se uita mai insitent spre mine, mă pierdeam cu firea. A fost frumos doi ani de zile, după care, brusc, s-a răcit. Nu mai venea atât de des la mine şi când venea, îşi bea cafeaua şi invoca pretextul că are o cursă. În nebunia mea de atunci, într-o zi, l-am urmărit. A intrat într-o casă, nu foarte departe de a mea, unde şi-a petrecut câteva ore bune. După ce-a ieşit am mai tras de timp, după care am bătut la uşă. Am rămas blocată. Era o femeie, mult mai tânără decât mine, incredibil de frumoasă, cu pielea albă şi cu un păr bogat, blond. Nu purta decât un capot de culoarea liliacului. Părea una din actriţele ce le vezi numai în filmele americane. I-am spus că sunt verişoara lui Cornel şi că îl caut. M-a invitat înăuntru foarte prietenoasă şi aşa am aflat, ca frumosul meu hispanic urma să se căsătorească peste nici 2 luni. Am plecat de la ea, pe de o parte mândră de curajul meu, căci el se putea întoarce oricând şi totodată dărâmată de minciuna în care singură începusem să mă scald. Din ziua aceea l-am părăsit şi mi-am jurat că toată atenţia mea va fi asupra Elenei. Mi-a luat mult timp să mă refac, ca şi femeie, să-mi pun în ordine gândurile şi dorinţele... dar am reuşit să merg mai departe. Când fata mea se pregătea să intre la liceu m-am hotărât să mă întorc la Sibiu, să-mi caut liniştea alături de oamenii dragi mie. Am evitat bărbaţii, deşi sora mea îmi tot spunea că Matei mă căuta mereu, mi-am văzut de şcoală şi de educaţia fetei mele. Mă resemnasem. Au trecut anii, Elena a cunoscut şi ea un bărbat, dar a avut noroc. E fericită şi are un băiat, mare, cred că aproape de vârsta ta...şi da, pe Matei nu l-am putut uita. Acum 20 de ani eram aici pe stradă, mă îndreptam spre casă. Ploua foarte tare, că abia puteai zări la doi paşi în faţa ta. Când m-am uitat mai atentă, cineva, sub o umbrelă neagră, stătea. Inima mi-a spus că era el. Matei. L-am chemat în casă. Trecuseră atât de mulţi ani şi totuşi parcă întâmplarea din ploaie se petrecuse ieri, însă acum amândoi eram mai plini de griji, mai serioşi mai pătaţi de timp. Însă privirea şi părul lui erau la fel. Purta un costum frumos, o cămasă albă cu dungi fine albastre şi o cravată de culoarea mării. Purta barbă. Mi-a povestit că divorţase şi că m-a căutat mult timp după plecarea mea. După câteva ore de povestit a scos din buzunar un săculeţ în care avea un inel din argint, inelul pe care şi-ar fi dorit atât de mult să-l port. Din acea zi am continuat să ne vedem, să povestim, să ne plimbăm însă amândoi eram mult prea obosiţi de iubiri şi de încercări pentru a începe împreună o viaţă nouă. Mi-a fost ruşine de fata mea să fac pasul acesta... şi m-am gândit că e deja mult prea târziu, ca la 55 de ani, să începi o viaţă nouă. Astăzi îl mai văd uneori, când ni se face dor să mai fim tineri... dar el e bolnav, nu prea mai poate vorbi, însă merg la el şi îi citesc. Îi plac romanele poliţiste. Doamna Silvia s-a oprit brusc din povestit. Am văzut-o cum îşi scoate subtil batista să-şi şteargă lacrimile. Deşi nu am mai întâlnit-o până acum, m-am simţit atât de apropiată de ea, încât mi-am permis să o strînd în braţe. Acum am înţeles de ce nu m-a lăsat să aştept singură în ploaie şi de ce a vrut să o conduc până acasă, deşi avea umbrela în geantă. Se spune că fiecare loc are o poveste, o istorie aparte şi că fiecare lucru ce se ascunde în spatele lui păstrează secretul, misterele şi mirosul acestuia. La fel se întâmplă şi în cazul oamenilor, care de cele mai multe ori îşi poartă neobservate măştile... mai mult sau mai puţin colorate. Moara de Scoarţă este unul din acele locuri care, dincolo de linişte şi de porţile închise, se ascund suflete... care au o poveste.
M-am scuturat de vise, m-am lepădat de soare... Am adunat toţi norii S-audă chiar şi zeii, amara mea strigare! Tăcut mi-am închis ochii, Şi-am rupt din mine viaţa. Timid se nasc fiorii, Că-n suflet e doar gheaţa.
Acum nu văd nimic, m-am transformat în umbră. Plutesc în gol şi caut... ecoul fără urmă! Şi-am strigat furtuna, Cu-al ei glas, să-mi spună... Că nu sunt orb, că nu-s nebună, Că nu visez şi nu-s nici umbră!
Soarele doarme de mult sub plapuma de nori negri şi grei. Merg pe strada pustie învelită în zăpada florilor de măr. Tot ce-aud e suspinul roţilor pe şoseaua udă. Si mă îndrept spre o hrubă unde morţii dansează ,cântă şi beau sucul dulce al tinerilor trişti. Agonia îmbibă atmosfera înecăcioasă şi auzi tuşind acut cadavrele cu ochi de nuferi.Tutun şi urme de scrum şi vâsc sub care amintirea moartă a unui vechi sărut stă spânzurată de buzele fetei palide. Şi miroase a liliac presărat cu iz rânced de ploaie. M-am reîntors pe strada pustie unde nici câinii nu mai latră şi văd în depărtare două umbre cu chip de lut. Mâ închin şi-mi plec privirea...îmi zic în gând : "Locul ăsta-i blestemat!" E primăvară şi totuşi e frig. Vântul...în loc să-mi mângâie şuviţele îmi arde faţa udă de atât suspin. De trei zile hoinăresc...de trei zile nu am stare... valuri peste valuri mă îndeamnă să merg spre un loc nevisat vreodată. Din senin mi-a apărut în cale o iluzie deghizată în OM...şi m-am oprit. Binevoitoare... s-a oferit să mă călăzească GRATUIT până în Infern. Am râs. Am refuzat-o zâmbind şi am continuat să râd malefic... Oare ea nu ştia că ne aflăm deja în Iad? Nedumerită şi speriată nu m-a crezut când i-am spus că drumul pe care se îndreaptă nu are capăt, nu are sens...e doar infinit. Iluzia: Tu eşti un înger, ce cauţi aici? Am oftat... Eu: Cuvintele sunt de prisos. Probabil Raiul pe care sufletul meu l-a pictat cu frânturi din vis e mult prea greu de atins. Am obosit să mai dansez haotic printre nori şi am căzut în gol. Şi iată-mă plutind prin Infern. E încă linişte, căci morţii dorm. Îngerul blond nu mai are aripi. Au ars de dor, de chin şi de prea mult gol! Mi-am deschis ochii dar iluzia şi umbrele au dispărut... Nu mi-a mai rămas decât o ţigară, care nu aş vrea să se mai termine... O pisică neagră îmi taie calea, iar ultima lumânare care mai pâlpâia...s-a stins! M-am rătăcit!
Te privesc în flacăra lumânării stinse. Îmi şopteşti cuvinte mute... care nu reuşesc decât să mă amăgească. Ai murit de mult, dar chipul tău e încă viu. Inima te simte...cald şi rece, amar şi bun... Îmi zâmbeşti şi plâng. Mâinile mele nu te pot atinge... eşti doar o iluzie nebună care îmi răscoleşte mintea, trupul şi simţurile. Uneori mă gândesc că ţie nici nu-ţi pasă şi vreau să mor puţin câte puţin, căci dorul de tine mă slăbeşte, nu mă lasă să respir. Trecutul e din ce mai prezent, iar vocea ta mă urmăreşte precum un ecou straniu venit din noapte. Nu am viitor, căci zeii m-au blestemat să iubesc un muritor fără suflet, care nu crede, nu vede...doar tace! Azi nici măcar ploaia nu-mi mai poate spăla sufletul plin de noroi. Lacrimile s-au transformat în petale de trandafir negru...iar ochii mei privesc în gol: ai murit!
E frig. Sunt atât de multe lucruri ce nu au fost rostite, atâtea priviri azvîrlite printr-un geam spart...şi totuşi, astăzi focul încă arde şi mistuie tot ce nu demult...a fost un vis! Răscolită de atâtea gânduri puerile, dar pline de farmec, amagită de vorbe calde, dar lipsite de înţeles...azi... nu mă recunosc! Eu.. Tu... El...Ea... suntem Noi...fără capricii, fără speranţe şi nevoi. Zburăm în visare şi trăim un coşmar. Suflarea udă ne inundă lacrimile uscate din imensul deşert al singurătăţii!Ce caut Eu in viaţa mea? Cine m-a născut...dacă Eu nu exist? Cine mă face să zâmbesc dacă Eu nu am buze? Cine mă face să plîng dacă Eu nu am ochi? Nu aud...nu simt...nu mor... sunt un viu ars în aşteptare, sunt călăul propriei existenţe! Sunt suspin... şi oftat... Mă complic în explicaţii irosite în frămîntatul degetelor...Sunt o călăuză a Disperării...naufragiez pe această Mare a Desparţirilor şi mor...în fiecare zi. Mă sting...mă topesc...în uitare. Vreau un început din tot acest sfîrşit. Aştept o rază de speranţă şi un cer senin.
Cuvinte fără sens...scrise în haos...şi negre... şi triste... şi reci...e Infern şi nu mă pot trezii... Savoarea acestor litere mă satisfac deplin!
Clipa se transformă...mă mint că exist dar realizez că Eu... este singura piesă lipsă din acest decor al tăcerii. Am murit în aşteptare... Cer milă şi tânjesc după un "Hello" ...alunec uşor pe valuri...plutesc într-un Abis continuu... Nu mai pot evada din acest sicriu al neînţelegerii şi al singurătăţii!Aud sirenele cântând cu jale, sunt oameni acolo pe ţărm. Se joacă în nisipul ud şi cald. Sunt fericiţi! Privesc în larg...căci nor negru se apropie de ei...şi fug... dar eu rămân nemişcată... şi e trist.E noapte şi e pustiu! Mi-e frig şi mă învelesc cu mine...levitez continuu...marea se agită...valurile învolburate se adună intr-un cerc armonios...m-au înconjurat...sunt prizonieră. Înalt, sus...aproape de cer... e alb... valurile s-au risipit! Mă ascund printre ele... m-au fermecat cu grija lor dar mă înspăimîntă gîndul că şi ele ma vor părăsi....Vreau lângă oameni! Vreau să ies de aici şi să rup tăcerea! ...Dar sunt singură...Pămîntul e mort! Nu sunt stele şi nici lună...negura e apăsătoare şi aud ... sunet grav...de clopot ...
Cortegiul parcă îmi cîntă o odă de Adio....Locul meu nu e aici...Mi-e cald...simt că odată cu valurile s-au spulberat ...dorinţele şi clipele! Timpul s-a oprit într-un surîs...dar clopotul sună...aproape, mai puternic, mai grav...mai apăsător...inima mea! Exist? Sunt un viu...mort? Am stîrnit calvarul din amintiri...Am provocat furtuna dintr-un singur strop de lacrimă uscată! Împotriva mea sunt toţi...şi zei şi morţi şi oameni...şi EL!
Respir adînc să pot simţi izul sărat al mării...parcă îmi vorbeşte în şoapte neînţelese dar pline de atîtea sensuri...am furat o scoică şi am deschis-o! Clepsidra a inceput sa piardă timpul...valurile s-au rupt şi totul s-a înseninat brusc!
Mintea îmi joacă feste! Ea cu mine...şi eu cu ea... ne completăm. Eu o ajut să se simtă împlinirea, ea îmi dă puterea să fac ce totdeauna mi-am dorit! Trăiesc trecutul prin ea...şi ea prin mine... Am mers...picioarele-mi s-au transformat în rădăcini mişcătoare! Alerg doar în minte...sunt fără mine aici...încerc să mă regăsesc! "Mine" s-a rătăcit printre lujerele violet...au crescut atît de înalte şi dese ...oare am să-l găsesc vreodată? ...Ţigarea s-a stins...scrum pe masa udă de lacrimi...unde mă aflu? Răspuns: Cert nu aici!
Timp. Te-am pierdut in urma mea... Pasii tai au ramas presarati deasupra pasilor mei. Vant si nisip. Timp peste timp. Ploua... Lacrimile sfintilor s-au transformat in valuri- Si aerul vidat de ganduri, tace. Nisip. Inima-mi e sufocata Se frange si zbiara, tremura si geme. Noi. O piatra si-un nor, o tigara si-un pahar crapat. Alergam in uitare, simtim in gol... astept! Tic-tac, Tic-tac!
Nopti lungi...un geam deschis, putin vant mangaiat cu gerul din decembrie...eu si o tigara aprinsa. Ma simt martirul propriilor mele amintiri si dorinte; strans legata cu o sfoara groasa de regrete...pentru toate lucrurile pe care din comoditate sau lipsa de curaj am amanat sa le fac ori sa le impartasesc oamenilor din jurul meu.
Ain't no sunshine...when she*'s gone...
De ceva vreme...simt un miros ce ma obsedeaza. Imi este perfect cunoscut dar inca nu-l pot asocia cu nimic. Ma innebuneste faptul ca nu-mi pot da seama si totusi...imi este atat de familiar! Ce ciudat...nu?! Puternic si rece ca o noapte grea de iarna... izul asta ma duce cu gandul la despartire. Dar cand esti singur e de-a dreptul hilar sa mai poti simti mirosul despartirilor... ma insel! Probabil... am gura amara de atat oftat si dor sa-mi simt buzele mangaiate de alte doua bucatele fierbinti de carne . Zambesc ironic...nu mi-am pierdut inca vechiul obicei de a ma contrazice cand vine vorba de propriile-mi sentimente,trairi si ganduri si asta nu este altceva decat rezultatul tutor framantarilor si intrebarilor pe care nu am ezitat sa mi le pun la un timp nepotrivit! Nu am avut un mentor...nu am avut alaturi un suflet care sa-mi arate drumul luminat...si simplu...asa ca am ales calea cea mai intunecata si cea mai dificila... BLESTEMATA SINGURATATE! ...Azi nu mai aud rasul senin... nu mai simt bataile inimii nerabdatoare...amintirile nu mai au niciun miros... iar tigara si cafeaua care ma tinea treaza...nu mai are niciun gust! Totul nu e decat o amprenta...o urma... de "a fost odata"... Si mi-e dor ... si vreau... si sper!
*....strainul din tine...care cauta cu atat de multa insistenta...sa-l iubesti!
Când eram mic… voiam să mă fac Dumnezeu. Dar nu realizamcât de greu este să iubeşti şi să fii întotdeauna singur.
Ani de transformări, de gânduri şi întrebări...ani în care am spus de prea multe ori "Trebuie să mă regăsesc în propriile-mi cuvinte rostite, ba chiar şi în cele pe care din lipsă de curaj am evitat să le gândesc măcar". Şi... nu s-a schimbat mai nimic; poate doar atitudinea mea a devenit uşor mai resemnată. Mi-e greu şi o recunosc...Ar fi trebuit ca tot acest timp care a trecut, să-mi fi fost de folos, însă, n-am reuşit decât să-mi dau seama... mult prea târziu, că nu poţi trăi singur. ... Oare are cineva idee din ce poate izvorî atât de multă suferinţă şi tristeţe? Eu nu am ajuns la niciun răspuns...şi asta probabil din cauză că...în loc să dau frâu liber sentimentelor...m-am închis în mii de întrebări fără răspuns... în gânduri care au generat alte şi alte ipoteze... zadarnic.Zâmbesc amar pentru că-mi dau seama...că, de fapt... felul meu de a fi nu mai este doar o pasă proastă a adolescenţei...ci este rezultatul tuturor porţilor şi ferestrelor pe care am uitat să le las deschise...Îmi aprind o ţigare şi mă uit pierdută la această fotografie... Încă mai simt razele timide care m-au mângâiat cu atât drag în acea dimineaţă... Eram doar noi două... eu şi marea...şi era linişte. Numai valurile şi câţiva peşcăruşi au completat decorul şi l-au pictat într-o manieră aproape perfectă...singurul lucru care mai lipsea...erai doar tu...
Absoluta, deplina singurătate înseamnă să nu fii nici măcar cu tine însuţi!