Te privesc în flacăra lumânării stinse. Îmi şopteşti cuvinte mute... care nu reuşesc decât să mă amăgească. Ai murit de mult, dar chipul tău e încă viu. Inima te simte...cald şi rece, amar şi bun...
Îmi zâmbeşti şi plâng. Mâinile mele nu te pot atinge... eşti doar o iluzie nebună care îmi răscoleşte mintea, trupul şi simţurile. Uneori mă gândesc că ţie nici nu-ţi pasă şi vreau să mor puţin câte puţin, căci dorul de tine mă slăbeşte, nu mă lasă să respir.
Trecutul e din ce mai prezent, iar vocea ta mă urmăreşte precum un ecou straniu venit din noapte. Nu am viitor, căci zeii m-au blestemat să iubesc un muritor fără suflet, care nu crede, nu vede...doar tace!
Azi nici măcar ploaia nu-mi mai poate spăla sufletul plin de noroi. Lacrimile s-au transformat în petale de trandafir negru...iar ochii mei privesc în gol: ai murit!
