Suflet apus

Mă strecor printre crăpăturile unui zâmbet fad şi secat de dorinţa de a-şi deschide fereastra pentru a se alinta în lumina ultimelor raze ale soarelui obosit de atâta vară. M-am agăţat strâns de buzele încleştate şi-am încercat să-mi croiesc drum pe un făgaş, numit speranţă... dar în zadar încerc căci orice pas înainte mă îndrumă spre eşec. Alunec şi cad în gol... căci obrazul mi-e deja brăzdat de toamnă. Şi plouă...plouă...plouă!

Nu mai pot vedea...căci ochii-mi sunt acum nisip mişcător în care mă înec, geană cu geană...

De azi n-am sa mai pot privi cerul. Umăr la umăr, cu albul din ochi aţintit spre acelaşi orizont mort... vântul ne va presara trupurile. Fiori şi dorinţă... dar nu vom afla niciodată că fiecare dintre noi este răspunsul întrebării celuilalt. Nu vom afla că braţele noastre au stat atât de aproape şi că pământul în care ne-am odihnit trupurile a fost pentru o clipă ocupat de amândoi. Acum suntem orbi şi-am amuţit de-atâta strigăt. Azi suntem slabi...
Nici soarele nu ne iubeşte... şi nici întunericului nu-i mai place să se joace cu noi. Nu ne mai vor... Azi am fost doi... şi-am simţit cum ne-am săpat mormântul...

Am apus...