Te-am aşteptat...

Am grăbit mersul prin fum de dor. Adulmec paşii trecutului şi mă văd cum pier din nou. Mă topesc printre rânduri, unde cuvintele mor... consoană cu consoană. Gândurile-mi zboară şi plutesc în gol.


Aştept ultimul val din vara asta pierdută printre frunzele deja uscate şi reci ale toamnei indiferente. Te aştept pe tine, ultimul meu gând senin din anotimpul dorinţelor deşarte. Te chem... Vino să-mi zâmbeşti, căci singurătatea mă-nfioară şi simt cum mă sufoc. Fără tine ultimul strop de aer s-a risipit în razele fade ale lunii. Unde eşti?
Sufletu-mi zbiară dorul ars în aşteptare... gâtu-mi e amorţit de atât privit în gol, printre sutele de trecători care mă urmăresc acuzator. Tresar. În umbra deasă a nopţii văd siluete... şi apari, dar nu eşti tu... sunt doar lacrimi şi frig, mult prea mult frig.
Acum e linişte. Doar jocul apei sparge vidul în care m-am scufundat... şi tu nu apari. Am uitat să-ţi creionez chipul în tabloul acesta trist în care mă regăsesc doar pe mine... aşteptând. M-am resemnat, căci altceva nu mi-a mai rămas de făcut. Îmi aprind o ţigară şi tac.
Mi-am plecat privirea... şi-mi doresc să uit că te aştept... dar tu nu apari... căci vara a murit!