Am grăbit mersul prin fum de dor. Adulmec paşii trecutului şi mă văd cum pier din nou. Mă topesc printre rânduri, unde cuvintele mor... consoană cu consoană. Gândurile-mi zboară şi plutesc în gol.
Aştept ultimul val din vara asta pierdută printre frunzele deja uscate şi reci ale toamnei indiferente. Te aştept pe tine, ultimul meu gând senin din anotimpul dorinţelor deşarte. Te chem... Vino să-mi zâmbeşti, căci singurătatea mă-nfioară şi simt cum mă sufoc. Fără tine ultimul strop de aer s-a risipit în razele fade ale lunii. Unde eşti? Sufletu-mi zbiară dorul ars în aşteptare... gâtu-mi e amorţit de atât privit în gol, printre sutele de trecători care mă urmăresc acuzator. Tresar. În umbra deasă a nopţii văd siluete... şi apari, dar nu eşti tu... sunt doar lacrimi şi frig, mult prea mult frig. Acum e linişte. Doar jocul apei sparge vidul în care m-am scufundat... şi tu nu apari. Am uitat să-ţi creionez chipul în tabloul acesta trist în care mă regăsesc doar pe mine... aşteptând. M-am resemnat, căci altceva nu mi-a mai rămas de făcut. Îmi aprind o ţigară şi tac. Mi-am plecat privirea... şi-mi doresc să uit că te aştept... dar tu nu apari... căci vara a murit!
Decor: Două degete tremurânde, încleştate-ntr-o ţigară umedă, fumegând...în gol
Iubirea noastră e asemeni unei peşteri în care nu se ascund decât rămăşiţele unor zile care nici măcar n-au îndrăznit să existe. Iluzii. De prea mult întuneric simt că mă descompun bucată cu bucată, simţ cu simţ. Cad. Doar mirosul puternic de fum mă ţine trează. Tremurând, am ridicat mâna dreaptă şi-am început să-ţi mâzgălesc în gol, chipul. Mi-am apropiat buzele dar ai dispărut şi tu şi fumul...şi n-a rămas decât golul şi frigul din mine. Ca să nu te pierd ţi-am adunat mirosul în palme şi l-am presărat peste trup, peste suflet... ca să-mi fi mereu aproape. Şi m-am ascuns în şoaptele unei nopţi lungi. Visez. Aud valuri cum se sparg nervos de pereţii peşterii, aud ecoul pescăruşilor, le simt zborul haotic...respir şi simt cum faţa-mi e îmbrăţişată de-un văl răcoros cu miros de alge...briza...Mi-e dor de mare! Doar ea ştie cum sunt...atunci când încetez să mai fiu! Doar ea ştie să-mi potolească valurile şi să mă salveze când am obosit să mai înot. Doar ea ştie să mă învelească dimineaţa în nisipul fin din care nu vreau să mă mai desprind. Doar marea ştie să-mi încălzească sufletul... cu soare. Am devenit la rându-mi o mare...sufletul e peştera în care n-a rămas decât scrumul dorinţelor mele... şi simt că m-am rătăcit în ochiuri adânci, din care nu mă mai pot salva. Dar nu mi-e teamă... e o amăgire care-mi dezmorţeşte simţurile. O privesc... mă priveşte...ne-am unit într-un sărut sărat... mi-e dor de tine.
Pentru că TU ai rămas singurul călător care s-a urcat în acelaşi tren ca şi mine... şi care încă nu s-a decis să coboare. Pentru că TU îmi arăţi mereu că nu sunt singură...şi nici singura. Pentru că reuşeşti de fiecare dată să mă faci să simt că trăiesc. Pentru că m-ai apropiat de sufletul tău şi mă laşi să-ţi fiu aproape. Pentru că mă faci să rîd cand ar trebui să mă enervez. Pentru că exişti şi nu eşti doar o iluzie. Pentru că îţi place Redd's. Pentru că fiecare zi petrecută cu tine reprezintă o amintire care mă face să mă bucur. Pentru că am mers în Janis. Pentru că nu mă laşi să fiu un 'emo' singur. Pentru că nu te dai cu fond de ten şi ai degetele lungi. Pentru că mă laşi să-ţi spun *ăcinruf ărăf iţnid*. Pentru toate lucrurile care vor urma... vreau să-ţi mulţumesc!
Ţi-am promis că nu-ţi voi spune *la mulţi ani* şi am să mă ţin de cuvant! Îţi spun doar...să ai rabdare! Eşti unul dintre acei oameni pe cale de dispariţie... şi n-am să te las să pleci din viaţa mea! Te iubesc 'vaco'!