M-am regăsit din nou, într-o gară. Aştept.
Doar vântul şi câteva gunoaie rătăcite de-a lungul peronului murdar dau contur decorului ăsta, desprins parcă dintr-o dramă poloneză.
Trenul refuză să mai apară... dar încă nu mi-am pierdut răbdarea.
Nu ştiu încotro merg, ştiu doar că vreau să evadez din liniştea asta surdă. Mă întreb cât drum mi-a mai rămas până când voi putea scăpa din locul ăsta morbid.
Nu mai vreau gări goale, cu himere şi umbre de siluete, pe care doar mintea mea le conturează, ci una animată de chipuri... care nu se sfiesc să mă privească... zâmbitor.
Respir toamna prin toţi porii. Expir otravă căci simt cum fiecare adiere de gând bun... mă repugnă...
Simt cum îmi duc existenţa sub un glob imens din care nu mai pot ieşi. Orice gest, orice mişcare aş face nu e decât o altă pagină pe care o răsfoiesc fără să-i mai citesc conţinutul.
"Să evadez.... libertate... să simt cum vântul îmi numără haotic şuviţă cu şuviţă".
Sunt lucruri pe care nu mulţi le înţeleg, dar nu mai am nicio aşteptare, nicio dorinţă şi nici măcar vreun gând care să mă facă să-mi doresc să fiu înţeleasă.
Nu vreau decât să-mi trăiesc visul, exact aşa cum este el, fără detalii inutile. Fără jocuri, fără reţineri sau obstacole.
"Mai e puţin...", îmi şoptesc miile de gânduri care nu-mi dau pace noapte de noapte.
Am adunat toate energiile negative şi le-am răsfrânt asupra mea de parcă am uitat că numai eu mă pot ajuta să scap întreagă din toată mizeria asta.
Acum nu-mi mai doresc decât să-mi pot ucide gândurile.
Vreau să uit tot ce-am pătimit. Aş vrea să uit pentru o clipă că exist... şi totodată, ai să-mi spui că e o redundanţă... dar aş vrea să uit ... că vreau să uit!
Decor emoţional: fericirea îmi mângâie cald, ceafa.
