27 septembrie 2009

Iluzii

Decor emoţional: fericirea îmi mângâie cald, ceafa.

Ieri am privit cerul.
Umăr la umăr, cu ochii aţintiţi spre-acelaşi punct,
vântul ne presăra trupurile:
fiori şi dorinţă.

Soarele-a zâmbit în umbră,
marea s-a ascuns în noi...
iar norii roşi de vară,
s-au pierdut în timp...
nevrînd să vadă parcă,
jocul dragostei...în doi.


19 septembrie 2009

Din doi în doi



Mă îndrept spre tine
cu paşi repezi... înapoi.

Din doi în doi...
Viaţa îmi schiţează valuri.

Soarele, obosit de timp

mă aruncă în braţele trecutului.


Şi număr haotic secundele
Din doi... în doi.



6 septembrie 2009

De vorbă cu mine.


M-am regăsit din nou, într-o gară. Aştept.
Doar vântul şi câteva gunoaie rătăcite de-a lungul peronului murdar dau contur decorului ăsta, desprins parcă dintr-o dramă poloneză.
Trenul refuză să mai apară... dar încă nu mi-am pierdut răbdarea.
Nu ştiu încotro merg, ştiu doar că vreau să evadez din liniştea asta surdă. Mă întreb cât drum mi-a mai rămas până când voi putea scăpa din locul ăsta morbid.
Nu mai vreau gări goale, cu himere şi umbre de siluete, pe care doar mintea mea le conturează, ci una animată de chipuri... care nu se sfiesc să mă privească... zâmbitor.

Respir toamna prin toţi porii. Expir otravă căci simt cum fiecare adiere de gând bun... mă repugnă...
Simt cum îmi duc existenţa sub un glob imens din care nu mai pot ieşi. Orice gest, orice mişcare aş face nu e decât o altă pagină pe care o răsfoiesc fără să-i mai citesc conţinutul.

"Să evadez.... libertate... să simt cum vântul îmi numără haotic şuviţă cu şuviţă".
Sunt lucruri pe care nu mulţi le înţeleg, dar nu mai am nicio aşteptare, nicio dorinţă şi nici măcar vreun gând care să mă facă să-mi doresc să fiu înţeleasă.
Nu vreau decât să-mi trăiesc visul, exact aşa cum este el, fără detalii inutile. Fără jocuri, fără reţineri sau obstacole.

"Mai e puţin...", îmi şoptesc miile de gânduri care nu-mi dau pace noapte de noapte.
Am adunat toate energiile negative şi le-am răsfrânt asupra mea de parcă am uitat că numai eu mă pot ajuta să scap întreagă din toată mizeria asta.
Acum nu-mi mai doresc decât să-mi pot ucide gândurile.

Vreau să uit tot ce-am pătimit. Aş vrea să uit pentru o clipă că exist... şi totodată, ai să-mi spui că e o redundanţă... dar aş vrea să uit ... că vreau să uit!



4 septembrie 2009

Suflet apus


Mă strecor printre crăpăturile unui zâmbet fad şi secat de dorinţa de a-şi deschide fereastra pentru a se alinta în lumina ultimelor raze ale soarelui obosit de atâta vară. M-am agăţat strâns de buzele încleştate şi-am încercat să-mi croiesc drum pe un făgaş, numit speranţă... dar în zadar încerc căci orice pas înainte mă îndrumă spre eşec. Alunec şi cad în gol... căci obrazul mi-e deja brăzdat de toamnă. Şi plouă...plouă...plouă!

Nu mai pot vedea...căci ochii-mi sunt acum nisip mişcător în care mă înec, geană cu geană...

De azi n-am sa mai pot privi cerul. Umăr la umăr, cu albul din ochi aţintit spre acelaşi orizont mort... vântul ne va presara trupurile. Fiori şi dorinţă... dar nu vom afla niciodată că fiecare dintre noi este răspunsul întrebării celuilalt. Nu vom afla că braţele noastre au stat atât de aproape şi că pământul în care ne-am odihnit trupurile a fost pentru o clipă ocupat de amândoi. Acum suntem orbi şi-am amuţit de-atâta strigăt. Azi suntem slabi...
Nici soarele nu ne iubeşte... şi nici întunericului nu-i mai place să se joace cu noi. Nu ne mai vor... Azi am fost doi... şi-am simţit cum ne-am săpat mormântul...

Am apus...


1 septembrie 2009

Te-am aşteptat...





Am grăbit mersul prin fum de dor. Adulmec paşii trecutului şi mă văd cum pier din nou. Mă topesc printre rânduri, unde cuvintele mor... consoană cu consoană. Gândurile-mi zboară şi plutesc în gol.


Aştept ultimul val din vara asta pierdută printre frunzele deja uscate şi reci ale toamnei indiferente. Te aştept pe tine, ultimul meu gând senin din anotimpul dorinţelor deşarte. Te chem... Vino să-mi zâmbeşti, căci singurătatea mă-nfioară şi simt cum mă sufoc. Fără tine ultimul strop de aer s-a risipit în razele fade ale lunii. Unde eşti?
Sufletu-mi zbiară dorul ars în aşteptare... gâtu-mi e amorţit de atât privit în gol, printre sutele de trecători care mă urmăresc acuzator. Tresar. În umbra deasă a nopţii văd siluete... şi apari, dar nu eşti tu... sunt doar lacrimi şi frig, mult prea mult frig.
Acum e linişte. Doar jocul apei sparge vidul în care m-am scufundat... şi tu nu apari. Am uitat să-ţi creionez chipul în tabloul acesta trist în care mă regăsesc doar pe mine... aşteptând. M-am resemnat, căci altceva nu mi-a mai rămas de făcut. Îmi aprind o ţigară şi tac.
Mi-am plecat privirea... şi-mi doresc să uit că te aştept... dar tu nu apari... căci vara a murit!