16 noiembrie 2009

Epitaf




Până şi cerul îţi plânge de milă. Cu ciorchini bogaţi de struguri, norii-şi varsă peste mine lacrimile acre. Ne despart miliarde de paşi, dar simt amara strigare a timpului ce stă şi-a stat,zid, între noi. Şi-ţi macini gândul, îţi frămânţi degetele. Fruntea ta s-a transformat într-un vulcan de tensiuni.

Pe şoseaua udă sfârâitul roţilor sunt dinţii tăi ce scrâşnesc dur. Ai îmbătrânit.
Moarte e şi-n mine, moartea e în noi. În sunet de ţambal îţi descopăr vocea de pelin şi zâmbeşti hilar. Cuvintele tale sunt vapori de alcool în care limba freamătă idei ce nu-şi au rostul.

Azi petreci. În difuzorul surd aud ecouri de oftat absurd şi sec. Un lăutar ţi-e groparul iar mama bocitoare... iar eu... popa ce-ţi ascultă spovedania.
Azi îngrop tinereţea, mi-ai spus, La dracu! Am să mă spânzur în doi-trei ani, şi-ai râs malefic de parcă tot iadul s-ar fi născut din tine.

50 de pahare, 50 de scaune, 50 de ţigări, 50 de ani şi o singură femeie şi poate... un singur copil.
50 de palme ţi-aş fi dat şi 50 de bice ţi-ar fi ars gura păgână!
Dar te blestem cu iubire,căci mi-e dor de tine
tată...






sursa foto

15 noiembrie 2009

Vis cu "bunica bătrână"


Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Mircea Eliade


Îţi mai aminteşti oare când alergam spre tine ca un copil nerăbdător la auzul clopoţelului?
Cu părul răscolit de vânt şi cu gerul lipit de buze îmi fluturam mâinile la gândul că o să-mi iau zborul, iar călătoria mea prin grădinile dezbrăcate va fi mult mai scurtă. Mă-mpiedicam ca un orb de fiecare rădăcină pitită sub preşul ăla alb. Era iarnă.

Mă aşteptai sprijinită de uşa şubredă odihnindu-ţi pe piept braţele pictate cu amar de timp scurs în singurătate şi muncă. Pe degetele-ţi împletite într-o rugă purtai o salbă de mătănii.
Era iarnă.

Văduvă de mai bine de jumătate de secol, ochii-ţi erau la fel de senini şi curioşi precum cei ai unei fecioare la prima iubire. Buzele tale rosteau poveşti, iar mătasea albă ce-ţi acoperea fruntea obosită de timp, se răzvrătea împotriva frigului.
Mă aşteptai.

De fiecare dată îmi primeai fruntea sub obrazul tău băzdat de făgaşe bine conturate şi moi. Îmi plăcea să le frământ cu buricul degetului arătător, căci tu-mi spuneai mereu o poveste. Fiecare făgaş atins era călătoria într-un tărâm de basm din care nu mai voiam să plec.
Eram în siguranţă.

Atunci, acolo, universul meu era paravanul în care-şi găseau locul numai un pat, o masă şi-o sobă veche din care mocneau câteva surcele. Îmi era de ajuns. Era cald, erai caldă.
Acum... când scrum e tot ce-a mai rămas în sobă, iar lujerele lungi apasă peste casă, pământul peste tot se surpă. Vrea să înghită totul, egoist şi avar, de parcă o mână de om cum ai fost tu, l-ar sătura.
Blestem timpul!

Astăzi e iarăşi iarnă. E linişte şi multă pace căci satul în care copilul din mine a învăţat să râdă, acum s-a transformat în cimitir. Văd în depărtare umbre mici ce-şi mişcă trupurile într-un dans de du-te-vino.
E înmormântare.

Ochii mei te caută necontenit. M-am întors cu capul plecat şi plină de regrete, căci sufletu-mi e pătat de vina timpului scurs degeaba. Tu ai plecat. Acum te caut.
Şi parcă ţi-am zărit liniştea în apus. Aerul a luat foc, norii sunt o mare de flăcări, întreg cerul mocneşte precum soba din paravanul tău.
Unde eşti Bunică bătrână?

Am lăsat cimitirul în spate. Ţi-am urmat îndemnul şi-am pornit pe un făgaş, în căutarea Luminii. Sunt atât de nerăbdătoare să te revăd căci acum mi-a venit rândul să-ţi ascund fruntea sub obrazul meu. Alunec, mă târăsc, plutesc continuu pe drumul ăsta lunecos şi drept care parcă nu mai vrea să aibă capăt.
Cu fiecare pas înainte Lumina mă învăluie şi ştiu că sunt aproape.
Mai e puţin.

M-am strecurat printr-o poartă. Mică, din scânduri rare şi mucegăite. Sunt între două lumi, căci la nici 50 de paşi am zărit încă un prag ce se cere trecut. La mijloc e o casă. Fără uşă, fără detalii, doar o fereastră de la care o bătrână arsă mă priveşte insistent de parcă ea ar fi Charon ce-şi aşteaptă dreptul ca să mă poată lăsa să trec Dincolo.
Şi-aproape c-am trecut.

N-am apucat să închid poarta căci tu ai venit alergând. Am simţit cum timpul se joacă cu mine. Rolurile s-au schimbat şi odată cu ele ne-am schimbat şi noi. M-ai îmbrăţişat cu aceleaşi mâini purtate de vreme şi-am simţit fericirea în fiecare por, în fiecare rid, în fiecare respiraţie.
Te-am găsit.

Aş fi vrut să opresc timpul, să-mi mai spui poveşti...să uit de dorul ce m-a apăsat atât amar de vreme, dar m-am trezit brusc...şi n-ai apucat să-mi şopteşti decât atât: Bine că ai închis poarta!
A fost un vis.
Tot ce-a mai rămas e cenuşa zilelor... cenuşa ta şi-a puţinelor amintiri pe care le am cu tine!
Mi-e dor...atât de dor de Bunica bătrână!





sursa foto

12 noiembrie 2009

Monolog


Mi-am pierdut curajul de a scrie, de a-mi lăsa gândurile libere să-mi inunde întreaga fiinţă. Am devenit din Nimeni un nimic şi asta-mi taie respiraţia puţin câte puţin. Cu siguranţă nu sunt singura persoană din lume care trăieşte cu acest sentiment, dar nu mă încălzeşte cu nimic că poate şi tu eşti la fel, pentru că nu eşti aici, nu sunt acolo să ne completăm lacunele.

Am început de ceva vreme să te caut în privirile fiecărui bărbat ce-mi taie calea. Încerc să te descopăr murdărindu-mi palmele ce rătăcesc haotic pe feţe ce nu-mi trezesc măcar un miligram de fior. Mi-am lăsat buzele să alerge prin vântul ăsta nemernic, dar nu te găsesc.

Mă ascund în fiecare trup ce-mi lasă falsa senzaţie că ai fi tu, dar am obosit; odată cu timpul, odată cu trupul. Închid ochii şi-ţi văd zâmbetul creionat pe o umbră. Încerc în van să-ţi desluşesc ochii, dar e mult prea întuneric. Ai început să semeni cu mine şi asta mă doare cel mai tare, căci m-aş blestema dacă aş şti cu adevărat că şi sufletul tău e un păgân, ca şi al meu. Ţi-aş cere să mă părăseşti căci lângă mine te-ai plafona, dar nici de lucrul ăsta nu sunt sigură.

Uneori mă trezesc cu cer senin în frunte şi mă privesc 3 minute în oglinda pe care acum câteva seri, singură am mânjit-o . De cele mai multe ori mă trezesc întunecată şi plină de ceaţă. Mâna-mi umblă teleghidată prin aşternuturi. Te caut şi strâng cu putere perna din care mă zbat să-ţi adun mirosul din visele noastre pe care tâmpla mea le-a lăsat acolo. Dar tu n-ai fost aici, nu eşti şi poate nu vei fi niciodată.

Nu vreau să mă consideri jalnică sau cel puţin o femeie care din lipsă de ocupaţie se agaţă de câte-un nou sentiment ce-i frământă sufletul. Nu, nu sunt încă, niciuna dintre aceste două. Nu mai sunt nici măcar un copil drăgălaş plin de vise şi speranţe.
Cum se numeşte un om care nu mai poate plânge?

Mă frământ aiurea. Stau şi-mi pun 1000 de întrebări la care nu primesc niciun răspuns ci doar alte 1000 de întrebări.
Mă grăbesc.
Ps: "Mă poţi învia oricând, chiar dacă n-am murit!" Paul Aretzu




sursa foto

27 septembrie 2009

Iluzii

Decor emoţional: fericirea îmi mângâie cald, ceafa.

Ieri am privit cerul.
Umăr la umăr, cu ochii aţintiţi spre-acelaşi punct,
vântul ne presăra trupurile:
fiori şi dorinţă.

Soarele-a zâmbit în umbră,
marea s-a ascuns în noi...
iar norii roşi de vară,
s-au pierdut în timp...
nevrînd să vadă parcă,
jocul dragostei...în doi.


19 septembrie 2009

Din doi în doi



Mă îndrept spre tine
cu paşi repezi... înapoi.

Din doi în doi...
Viaţa îmi schiţează valuri.

Soarele, obosit de timp

mă aruncă în braţele trecutului.


Şi număr haotic secundele
Din doi... în doi.



6 septembrie 2009

De vorbă cu mine.


M-am regăsit din nou, într-o gară. Aştept.
Doar vântul şi câteva gunoaie rătăcite de-a lungul peronului murdar dau contur decorului ăsta, desprins parcă dintr-o dramă poloneză.
Trenul refuză să mai apară... dar încă nu mi-am pierdut răbdarea.
Nu ştiu încotro merg, ştiu doar că vreau să evadez din liniştea asta surdă. Mă întreb cât drum mi-a mai rămas până când voi putea scăpa din locul ăsta morbid.
Nu mai vreau gări goale, cu himere şi umbre de siluete, pe care doar mintea mea le conturează, ci una animată de chipuri... care nu se sfiesc să mă privească... zâmbitor.

Respir toamna prin toţi porii. Expir otravă căci simt cum fiecare adiere de gând bun... mă repugnă...
Simt cum îmi duc existenţa sub un glob imens din care nu mai pot ieşi. Orice gest, orice mişcare aş face nu e decât o altă pagină pe care o răsfoiesc fără să-i mai citesc conţinutul.

"Să evadez.... libertate... să simt cum vântul îmi numără haotic şuviţă cu şuviţă".
Sunt lucruri pe care nu mulţi le înţeleg, dar nu mai am nicio aşteptare, nicio dorinţă şi nici măcar vreun gând care să mă facă să-mi doresc să fiu înţeleasă.
Nu vreau decât să-mi trăiesc visul, exact aşa cum este el, fără detalii inutile. Fără jocuri, fără reţineri sau obstacole.

"Mai e puţin...", îmi şoptesc miile de gânduri care nu-mi dau pace noapte de noapte.
Am adunat toate energiile negative şi le-am răsfrânt asupra mea de parcă am uitat că numai eu mă pot ajuta să scap întreagă din toată mizeria asta.
Acum nu-mi mai doresc decât să-mi pot ucide gândurile.

Vreau să uit tot ce-am pătimit. Aş vrea să uit pentru o clipă că exist... şi totodată, ai să-mi spui că e o redundanţă... dar aş vrea să uit ... că vreau să uit!



4 septembrie 2009

Suflet apus


Mă strecor printre crăpăturile unui zâmbet fad şi secat de dorinţa de a-şi deschide fereastra pentru a se alinta în lumina ultimelor raze ale soarelui obosit de atâta vară. M-am agăţat strâns de buzele încleştate şi-am încercat să-mi croiesc drum pe un făgaş, numit speranţă... dar în zadar încerc căci orice pas înainte mă îndrumă spre eşec. Alunec şi cad în gol... căci obrazul mi-e deja brăzdat de toamnă. Şi plouă...plouă...plouă!

Nu mai pot vedea...căci ochii-mi sunt acum nisip mişcător în care mă înec, geană cu geană...

De azi n-am sa mai pot privi cerul. Umăr la umăr, cu albul din ochi aţintit spre acelaşi orizont mort... vântul ne va presara trupurile. Fiori şi dorinţă... dar nu vom afla niciodată că fiecare dintre noi este răspunsul întrebării celuilalt. Nu vom afla că braţele noastre au stat atât de aproape şi că pământul în care ne-am odihnit trupurile a fost pentru o clipă ocupat de amândoi. Acum suntem orbi şi-am amuţit de-atâta strigăt. Azi suntem slabi...
Nici soarele nu ne iubeşte... şi nici întunericului nu-i mai place să se joace cu noi. Nu ne mai vor... Azi am fost doi... şi-am simţit cum ne-am săpat mormântul...

Am apus...


1 septembrie 2009

Te-am aşteptat...





Am grăbit mersul prin fum de dor. Adulmec paşii trecutului şi mă văd cum pier din nou. Mă topesc printre rânduri, unde cuvintele mor... consoană cu consoană. Gândurile-mi zboară şi plutesc în gol.


Aştept ultimul val din vara asta pierdută printre frunzele deja uscate şi reci ale toamnei indiferente. Te aştept pe tine, ultimul meu gând senin din anotimpul dorinţelor deşarte. Te chem... Vino să-mi zâmbeşti, căci singurătatea mă-nfioară şi simt cum mă sufoc. Fără tine ultimul strop de aer s-a risipit în razele fade ale lunii. Unde eşti?
Sufletu-mi zbiară dorul ars în aşteptare... gâtu-mi e amorţit de atât privit în gol, printre sutele de trecători care mă urmăresc acuzator. Tresar. În umbra deasă a nopţii văd siluete... şi apari, dar nu eşti tu... sunt doar lacrimi şi frig, mult prea mult frig.
Acum e linişte. Doar jocul apei sparge vidul în care m-am scufundat... şi tu nu apari. Am uitat să-ţi creionez chipul în tabloul acesta trist în care mă regăsesc doar pe mine... aşteptând. M-am resemnat, căci altceva nu mi-a mai rămas de făcut. Îmi aprind o ţigară şi tac.
Mi-am plecat privirea... şi-mi doresc să uit că te aştept... dar tu nu apari... căci vara a murit!




25 iulie 2009

Jurnal de sentimente


Apele sunt tulburi şi nisipul e rece. Repet la infinit un refren mut. Fără glas, cu ochii minţii, creionez în gol tablouri ce se sfârşesc tragic. Şi suntem doar noi doi... trecători prin cascade de foc.
M-am ascuns în umbra ta, de braţele reci ce mă vor acolo... în mijlocul furtunii. Am adormit, ghemuită în al tău pântec cald şi moale. Nici teama de ei... şi nici spaima de mine nu mă mai opreşte să visez... şi închid ochii.

Am simţit că mă nasc şi-am strâns cu dinţii de tine! Nici tu nu m-ai vrut... şi acum rătăcesc din nou pe drumuri încâlcite ce nu duc nicăieri. Ţi-am pierdut mirosul, nu-ţi mai simt urma, aud doar o voce de copil, un râs inocent ce mă face să plâng...

Îmi frământ sufletul cu palmele pline de nisip... copilăria e prea departe... e timpul să nu mă mai prefac! În fum şi mult scrum mi-am ascuns dorinţele, dar bate vântul. S-au risipit!
Eu fără mine... dar poate aşa e scris...
Cine oare şi-ar dori să se aşeze lângă un mort viu, lipsit de culoare...?

5 iulie 2009

Motive



Pentru că în oraşul ăsta în care am lenevit mai bine de o săptămână e prea mult gri şi mă sufoc de atâta linişte...
Pentru că m-am săturat de rutină şi de acelaşi miros îmbâcsit...
Pentru că vreau să-mi limpezesc gândurile...
Pentru că mi-e dor să visez sub cerul liber, învelită în pătura groasă de stele...
Pentru că am promis unui suflet drag că vom merge acolo...
Pentru că trebuie să mai pun şi punct...
Pentru că e timpul să-mi acord câteva zile numai mie...
Pentru că merit... şi pentru că simt nevoia de a mă reîncărca...
...m-am decis să iau o pauză.
Eu, o geantă, câteva gări...un suflet bun şi multă linişte!
Nu internet, nu haos... frământări zero!
Motive... pentru că e timpul să respir!
"Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. ".
Mircea Eliade

3 iulie 2009

Dor de vis



M-am ascuns în şoaptele nopţii să-mi frământ a mia oară gândurile...
M-a apucat un dor nebun...
Şi visez că încă mai pot visa, că încă mai am dorinţe... dar oare mai am?
Vă las cadou o piesă... care spune multe!


26 iunie 2009

S-a mai scris o poveste


"Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopţii veşnice". Henryk Sienkiewicz




...Dumnezeu să-l odihnească!

Nimeni


Numele meu este Nimeni. M-am născut ca orice muritor, aici pe Pământ...dintr-un pântece cald unde nici grijile şi nici frustrările nu există. Dar am fost blestemată să vin pe lume într-o zi de marţi, când soarele, sufocat de îmbrăţişarea dură a norilor... se străduia să respire...în zadar. Şi ploaia a îndrăznit să cadă, să cureţe şoselele obosite de atât praf şi de atât de mulţi paşi a căror urmă o simt parcă şi acum. Mi s-a spus că n-am scos un sunet... că m-am născut în linişte, dintr-o femeie tristă şi-un bărbat nervos. Dar nu contează, căci nu vă pasă...
Nimănui nu-i pasă de ce simt sau de cuvintele pe care le scriu. Nimănui nu-i pasă dacă în clipa asta aş vrea să mor pentru că nu găsesc niciun motiv care să mă facă să vreau să trăiesc. Nimănui nu-i pasă dacă plâng sau dacă se întâmplă să fiu fericită. Mie de ce mi-ar păsa? De ce mi-ar păsa să ştiu că nici lor nu le pasă? Nimănui nu-i pasă.
Poate că sunt oameni cu adevărat trişti în lume, poate că sunt griji mult mai apăsătoare decât banala inima... poate! Dar de unde ştiu ei că sufletul meu nu e la fel de amărât precum al celor care n-au un dram de pâine... De ce mă judecă? Ce vină am că m-am născut şi simt că nu exist? Ce vină am eu că sunt tristă? ...Cu ce greşesc dacă-mi exprim liber gândurile? Parcă nu vă păsa...
N-am să mai încerc să mă schimb... nu am de ce! Schimbarea nu-mi va aduce ce-mi doresc... şi ciudat...nici nu cer prea mult!
Acum simt cum ard în mine 1000 de gânduri cu 1000 de feţe şi mă prefac că nu aud. Închid ochii, dar le vad! Sunt acolo şi mă chinuie, nu-mi dau voie să respir.
S-au transformat în 1000 de imagini cu 1000 de forme. Mă prefac că nu le văd...şi zbier! Le aud şi simt cum haosul din mine macină...şi gânduri şi simţuri...
Dar nu vă pasă... ţie nu-ţi pasă!


25 iunie 2009

La umbra unui gând



Decor: Două degete tremurânde, încleştate-ntr-o ţigară umedă, fumegând...în gol


Iubirea noastră e asemeni unei peşteri în care nu se ascund decât rămăşiţele unor zile care nici măcar n-au îndrăznit să existe. Iluzii.
De prea mult întuneric simt că mă descompun bucată cu bucată, simţ cu simţ. Cad.
Doar mirosul puternic de fum mă ţine trează. Tremurând, am ridicat mâna dreaptă şi-am început să-ţi mâzgălesc în gol, chipul. Mi-am apropiat buzele dar ai dispărut şi tu şi fumul...şi n-a rămas decât golul şi frigul din mine. Ca să nu te pierd ţi-am adunat mirosul în palme şi l-am presărat peste trup, peste suflet... ca să-mi fi mereu aproape. Şi m-am ascuns în şoaptele unei nopţi lungi. Visez.
Aud valuri cum se sparg nervos de pereţii peşterii, aud ecoul pescăruşilor, le simt zborul haotic...respir şi simt cum faţa-mi e îmbrăţişată de-un văl răcoros cu miros de alge...briza...Mi-e dor de mare!
Doar ea ştie cum sunt...atunci când încetez să mai fiu! Doar ea ştie să-mi potolească valurile şi să mă salveze când am obosit să mai înot. Doar ea ştie să mă învelească dimineaţa în nisipul fin din care nu vreau să mă mai desprind. Doar marea ştie să-mi încălzească sufletul... cu soare. Am devenit la rându-mi o mare...sufletul e peştera în care n-a rămas decât scrumul dorinţelor mele... şi simt că m-am rătăcit în ochiuri adânci, din care nu mă mai pot salva. Dar nu mi-e teamă... e o amăgire care-mi dezmorţeşte simţurile.
O privesc... mă priveşte...ne-am unit într-un sărut sărat... mi-e dor de tine.


Amintirile unei ploi


Soarele n-a îndrăznit să se trezească. Încă doarme rătăcit sub plapuma căptuşită cu nori negri şi grei. Tot ce se aude e suspinul roţilor pe şoseaua în care se oglindesc şi case, şi pomi, şi chiar trecătorii grăbiţi, speriaţi parcă de binecuvântarea cerului. Plouă, dar nimic nu e întâmplător. Dacă zilele trecute îmi acopeream privirea de prea mult soare, în dimineaţa asta mi-a ascuns gîndurile sub un cer senin, numai al meu. O umbrelă mare, albastră.
Ca de fiecare dată, m-am oprit La Puiu, magazinul din capătul străzii Moara de Scoarţă, unde aproape zilnic lenevesc în jurul după-amiezei, aceleaşi feţe arse şi obosite. Beau bere odihnindu-şi oasele pe treptele strâmte. E un loc strategic, numai bun să-ţi clăteşti ochii cu întreaga mişcare de pe stradă. Da, şi bărbaţii bârfesc, însă o fac într-un mod mult mai subtil decât femeile. Acum am putut intra în alimentară fără să mă mai strecor printre ei şi fără să mă mai împiedic de privirile lor grele şi de gesturile la fel de ieftine precum băutura ce o ţineau în mână.

„Vânzătoarea sobră” zâmbeşte

Am intrat. M-a întâmpinat aceeaşi vânzătoare serioasă şi acelaşi miros obositor, de pâine veche şi legume ce stau ascunse pe un raft, la întuneric. E prea multă umbră. N-am observat vreo fereastră sau vreo gaură improvizată în perete. Lumina pătrunde în încăpere numai dacă uşa este larg deschisă şi dacă nu este înnorat, bine-nţeles. Altfel, „vânzatoarea sobră” va fi nevoită să aprindă becul şi tare mă întreb oare unde o fi ascuns... căci l-am căutat insitent cu privirea minute bune, însă nu l-am putut găsi. Locul ăsta e trist. Până şi mobilierul din lemn ce împrăştie un iz de „a fost o dată” te duce cu gândul la vechile cooperative, iar sticlele, câteva pungi şi nişte borcane, aproape că zac îngropate sub o pătură de praf. Acum îi înţeleg femeii seriozitatea sau poate lipsa de interes. Cum să zâmbeşti când stai mai bine de 10 ore într-un asemenea spaţiu şi nu doar o zi sau două, ci mereu, cel puţin cinci zile pe săptămână.
„Doamna sobră” este total opusă vânzătoarelor de butic, care zâmbesc şi se comportă ca şi nişte roboţi proiectaţi şi setaţi cu un singur program de „ Ce vă dau?”. Ea este altfel. Lipsită de accesorii şi de machiaj, purta o bluză simplă, roşie, în contrast cu înreaga ei prezenţă. De obicei nu zâmbea şi dacă rostea vreun cuvânt, era mai mult printre dinţi, de aveai senzaţia că nici nu te aude, ori că vorbeşti singur. Însă astăzi, în dimineaţa asta mohorâtă, când toţi erau nervoşi din cauza ploii, când am intrat în alimentară mi-a surâs de parcă cine ştie ce favor i-aş fi făcut intrând în mica alimentară. I-am zâmbit şi eu, căci mă simţeam datoare să-i răspund cu aceiaşi monedă, cu toate că nu-mi făcuse niciun serviciu, însă mi-a părut o femeie bună, în ciuda seriozităţii sale excesive. Poate că este sătulă de munca asta de rutină pe care o face, poate că este conştientă că deşi ar fi putut face mai mult decât atât, serviciul ăsta a fost singura posibilitate ce i-a fost la îndemână la un anumit moment dat. Poate că nu i s-a oferit şansa să treacă la un alt nivel sau poate că pur şi simplu aşa i-a fost soarta, să se ascundă după o tejghea, într-un butic întunecos şi monoton. N-am îndrăznit să-i aflu povestea, poate din teama ca nu cumva întreaga imagine ce mi-am format-o asupra ei să nu fie brusc sfărâmată şi sincer, faptul că mi-a amintit atât de mult de mama, mi-a dat un imbold să nu vreau să aflu... parcă ştiam că adevărata poveste nu e foarte departe de mine.
„Vânzătoarea sobră”, chiar şi în lipsa grimaselor, are o faţă expresivă, cu trăsături bine conturate. Nu are mai mult de 40 de ani şi nu are riduri, iar ochii încă îi sunt senini. Nu stă încruntată şi nici cu gura strânsă, nu aruncă priviri ascuţite şi nici nu te tratează de parcă n-ai exista. E o femeie serioasă, în adevăratul sens al cuvântului, o femeie simplă, dar îngrijită.
Când a mers la raft să-mi aducă pachetul de ţigări, mi-am dat seama că privită de la spate arăta de două ori mai tânără. Nu foarte înaltă, cu parul de culoarea vişinei putrede şi cu forme discrete, femeia pare să fi făcut sport în tinereţe, căci linia corpului aduce mult cu cea a unei gimnaste.
Nu i-am observat verigheta. Fără culoare pe unghii şi fără urmă de metal pe degete, femeia m-a uimit cu un gest pe care nu l-am putut remarca la multe persoane şi mai ales la vânzătoarele de butic. Fiecare produs ce-i trecea prin palme rămânea parcă mângâit de atingerea fină a degetelor sale subţiri. Aş mai fi rămas acolo numai ca să urmăresc, să văd dacă mi s-a părut, ori dacă se comportă la fel cu fiecare obiect de pe raft sau dacă pur şi simplu se plictiseşte cândva de atât de multă afecţiune pentru nişte lucruri care n-au pic de spirit. Mi-am luat pachetul de ţigări şi am plecat mulţumindu-i. În urma mea, nu a rămas decât un zâmbet mânzgălit în colţul buzelor uscate şi ea, „vânzătoarea sobră”, care m-a făcut să înţeleg suspinul de pe strada Moara de Scoarţă...

Umbrela norocoasă

M-am ascuns din nou sub cerul meu îngust, dar senin şi-am mai rămas câteva minute în faţă La Puiu, unde am fumat o ţigară. Acelaşi sfârâit de roţi grăbite pe şoseaua atinsă brutal de stropii mari, acelaşi miros de praf presărat cu o tăcută aromă de tei abia trezit din beţia frigului. E aproape 10 şi Moara de Scoarţă e pustie... mai zăbovesc puţin. Trag din ţigară de parcă nu mai am răbdare, mă tot foiesc şi brusc aud un glas blând şi totuşi puternic: „Nu sta în ploaie să-l aştepţi!” M-am întors surprinsă şi nici n-am apucat să schiţez vreun gest sau să rostesc două vorbe că femeia ce stătea în faţa mea îmi spune: „Aşteaptă-mă să cumpăr ulei. Am să te rog să mă duci până acasă sub umbrela ta, nu stau departe!” I-am zâmbit şi-am văzut-o cum intră La Puiu. Întotdeauna mi-au plăcut bătrânii şi uşurinţa lor de a aborda oamenii, n-aş fi crezut că cei 200 de mentri pe care urma să-i parcurg alături de bătrână se vor transforma în 60 de minute şi-o poveste.
Doamna Silvia are aproape 70 de ani, dar nu pare mai în vârstă de 60. este o femeie tipică celor crescute în zonele de munte, înaltă şi sănătoasă, cu mâini puternice şi cu un păr bogat, prins atent într-un coc asemeni unui colac moldovenesc. Nu poartă batic şi nici nu se vopseşte, îşi duce parcă mândră povara timpului ce n-a evitat să cadă şi asupra ei. Pare o femeie veselă, ochii, gura şi obrajii parcă zâmbesc fără ca ea să se străduiască să schiţeze vreo grimasă. Azi era imbrăcată în verde. Pe sub pulovărul cu nasturi triunghiulari purta o cămasă albă din pânză topită, cu un imprimeu discret de un galben lămâi, iar în urechi avea o pereche de cercei tipică anilor 60, două clipsuri în formă ovală dintr-un material inoxidabil, ce susţinea fildeşul, în care era perfect sculptat un „S” şi un „M”. Acelaşi accesoriu îl purta şi la gât, la gulerul cămăşii, sub forma unei broşe... Nu trebuie să o cunoşti prea bine ca să-ţi poţi da seama că această femeie a fost crescută şi a dus o viaţă bună într-un mediu select.
Am văzut-o coborând cu un aer boem, pe scările alimentarei. Pentru vârsta pe care o poartă cu mândrie se mişca destul de fâşneţ. Mi-a zâmbit din nou : „Hai draga mea. Văd că n-a venit, dă-mi braţul şi lasă-l pe el să te aştepte!”
Am luat-o şi pe doamna Silvia sub cerul meu senin şi am pornit în scurta călătorie de pe Moara de Scoarţă, unde era linişte. N-a fost nevoie să-i explic că eu, defapt nu-l aşteptam pe „el”, ci pe ea, căci povestea ce urma să mi-o spună avea să ajute în articolul ce trebuia să-l scriu.

Povestea iubirilor pierdute

M-a luat de braţ cu grijă şi parcă în atingerea umărului ei am simţit căldură şi dragoste...fără să o întreb, a început să-mi spună... o poveste:
Când te-am văzut aşteptând în ploaie, m-ai făcut să retrăiesc momente pe care le credeam de mult uitate. Acum 45 de ani, îl aşteptam în ploaie. Eram tineri şi noi eram studenţi, eu la Cluj, Matei la Timişoara, dar la fiecare sfârşit de săptămână ne întâlneam aici şi mergeam să ne plimbăm. Pe vremea aia nimic nu semăna cu ce este acum, era mai simplu, mai liniştit. Nu erau maşini, oamenii ieşeau din case... era frumos. În ziua aia ploioasă de septembrie l-am aşteptat zeci de minute. Şi-a venit într-un târziu, însă cu privirea plecată. Ştiam că avea să-mi spună ceva... O lăsase gravidă pe una din colegele lui. Şi pe vremea noastră se făceau petreceri unde tinerii, sub aburii alcoolului acţionau necugetat. I-am spus să meargă să o ia de nevastă, căci altceva nu era de făcut. Din ziua aia am plecat de pe strada asta şi nu l-am mai văzut , decât după foarte, foarte mulţi ani. Am mers la Cluj, unde mi-am terminat studiile şi după ce am primit un post la o şcoală generală, am cunoscut un bărbat extraordinar. Ne-am căsătorit destul de repede, dar n-a fost să fie. Când eram însărcinată în luna a 5-a am primit un telefon de la fabrica unde lucra soţul meu. Nu mi-au spus decât că a avut loc un accident şi că el a murit. Aveam 29 de ani şi un copil care nici măcar nu se născuse. Am vrut să mor în clipa aceea, dar parcă Dumnezeu mi-a dat puterea să merg mai departe. Am rămas în Cluj.
Până când Elena, fata mea nu a împlinit şapte ani, nu m-am mai întâlnit cu niciun bărbat. Era destul de greu să mă împart, însă, eram tânără, aveam nevoie de un ajutor, de un umăr pe care să mă pot sprijini. Din nevoia de a-mi găsi un soţ, devenisem prietenoasă şi poate mult prea comunicativă cu toţi bărbaţii ce-mi ieşeau în cale. Aşa l-am cunoscut pe Cornel. Era şofer pe autobuz. Stăteam de vorbă cu el de fiecare dată când veneam în vizită la sora mea, la Sibiu. După aproape un an de zile, aproape că se înfiripase ceva, aşa cum spuneţi voi tinerii astăzi. Fata mea îl plăcea, se înţelegeau chiar foarte bine. Era destul de galant pentru un şofer de autobuz şi era tare frumos. Avea parul negru şi pielea măslinie. Când îl priveam aveam senzaţia că stau lângă un hispanic. Ce buze cărnoase şi ce privire... nici nu era nevoie să-mi atingă mână, căci numai dacă se uita mai insitent spre mine, mă pierdeam cu firea. A fost frumos doi ani de zile, după care, brusc, s-a răcit. Nu mai venea atât de des la mine şi când venea, îşi bea cafeaua şi invoca pretextul că are o cursă. În nebunia mea de atunci, într-o zi, l-am urmărit. A intrat într-o casă, nu foarte departe de a mea, unde şi-a petrecut câteva ore bune. După ce-a ieşit am mai tras de timp, după care am bătut la uşă. Am rămas blocată. Era o femeie, mult mai tânără decât mine, incredibil de frumoasă, cu pielea albă şi cu un păr bogat, blond. Nu purta decât un capot de culoarea liliacului. Părea una din actriţele ce le vezi numai în filmele americane. I-am spus că sunt verişoara lui Cornel şi că îl caut. M-a invitat înăuntru foarte prietenoasă şi aşa am aflat, ca frumosul meu hispanic urma să se căsătorească peste nici 2 luni. Am plecat de la ea, pe de o parte mândră de curajul meu, căci el se putea întoarce oricând şi totodată dărâmată de minciuna în care singură începusem să mă scald. Din ziua aceea l-am părăsit şi mi-am jurat că toată atenţia mea va fi asupra Elenei. Mi-a luat mult timp să mă refac, ca şi femeie, să-mi pun în ordine gândurile şi dorinţele... dar am reuşit să merg mai departe.
Când fata mea se pregătea să intre la liceu m-am hotărât să mă întorc la Sibiu, să-mi caut liniştea alături de oamenii dragi mie. Am evitat bărbaţii, deşi sora mea îmi tot spunea că Matei mă căuta mereu, mi-am văzut de şcoală şi de educaţia fetei mele. Mă resemnasem. Au trecut anii, Elena a cunoscut şi ea un bărbat, dar a avut noroc. E fericită şi are un băiat, mare, cred că aproape de vârsta ta...şi da, pe Matei nu l-am putut uita.
Acum 20 de ani eram aici pe stradă, mă îndreptam spre casă. Ploua foarte tare, că abia puteai zări la doi paşi în faţa ta. Când m-am uitat mai atentă, cineva, sub o umbrelă neagră, stătea. Inima mi-a spus că era el. Matei. L-am chemat în casă. Trecuseră atât de mulţi ani şi totuşi parcă întâmplarea din ploaie se petrecuse ieri, însă acum amândoi eram mai plini de griji, mai serioşi mai pătaţi de timp. Însă privirea şi părul lui erau la fel. Purta un costum frumos, o cămasă albă cu dungi fine albastre şi o cravată de culoarea mării. Purta barbă. Mi-a povestit că divorţase şi că m-a căutat mult timp după plecarea mea. După câteva ore de povestit a scos din buzunar un săculeţ în care avea un inel din argint, inelul pe care şi-ar fi dorit atât de mult să-l port.
Din acea zi am continuat să ne vedem, să povestim, să ne plimbăm însă amândoi eram mult prea obosiţi de iubiri şi de încercări pentru a începe împreună o viaţă nouă. Mi-a fost ruşine de fata mea să fac pasul acesta... şi m-am gândit că e deja mult prea târziu, ca la 55 de ani, să începi o viaţă nouă. Astăzi îl mai văd uneori, când ni se face dor să mai fim tineri... dar el e bolnav, nu prea mai poate vorbi, însă merg la el şi îi citesc. Îi plac romanele poliţiste.

Doamna Silvia s-a oprit brusc din povestit. Am văzut-o cum îşi scoate subtil batista să-şi şteargă lacrimile. Deşi nu am mai întâlnit-o până acum, m-am simţit atât de apropiată de ea, încât mi-am permis să o strînd în braţe. Acum am înţeles de ce nu m-a lăsat să aştept singură în ploaie şi de ce a vrut să o conduc până acasă, deşi avea umbrela în geantă.
Se spune că fiecare loc are o poveste, o istorie aparte şi că fiecare lucru ce se ascunde în spatele lui păstrează secretul, misterele şi mirosul acestuia. La fel se întâmplă şi în cazul oamenilor, care de cele mai multe ori îşi poartă neobservate măştile... mai mult sau mai puţin colorate.
Moara de Scoarţă este unul din acele locuri care, dincolo de linişte şi de porţile închise, se ascund suflete... care au o poveste.




Led Zeppelin - The Rain Song

14 iunie 2009

Nu sunt orb!



M-am scuturat de vise,
m-am lepădat de soare...
Am adunat toţi norii
S-audă chiar şi zeii,
amara mea strigare!
Tăcut mi-am închis ochii,
Şi-am rupt din mine viaţa.
Timid se nasc fiorii,
Că-n suflet e doar gheaţa.

Acum nu văd nimic,
m-am transformat în umbră.
Plutesc în gol şi caut...
ecoul fără urmă!
Şi-am strigat furtuna,
Cu-al ei glas, să-mi spună...
Că nu sunt orb, că nu-s nebună,
Că nu visez şi nu-s nici umbră!



rammstein-nebel

13 iunie 2009

Tu poţi...




Tu poţi să vezi în mine
Cuvinte ce n-au glas,
Tu ştii să-mi numeri paşii
Când urma-i tot ce-a mai ramas.

De sufletu-mi e plin de spaimă
Şi ochii-ntunecaţi de gol,
Tu ştii să-mi ocroteşti în taină,
Gândurile ce n-au somn.

Ascuns,
eu pot să văd în tine,
un „eu”, abia născut...
Tu poţi şi vrei să vezi în mine...
Un suflet, nu un om pierdut.

Tu poţi...



Groove Armada - My Friend

10 iunie 2009

Vis pierdut




Te-am aşteptat în vis...
Mă dezbrăcai de ploaie,
mă înveleai în fum...
mă dezgoleai de simţuri,
mă presărai cu scrum.

Şi te-am găsit visând...
Acoperit cu praf şi sărutat de vânt,
Dezvelit de mine, cu gându-n gând...
Ţi-am desenat conturul şi ţi-am rostit uşor:
„Spală-mi sufletul...acoperă-l cu dor!
Din seara asta...jur... nu-mi pasă c-am să mor!”

Şi-a fost un vis.
Visam...visând...o mare,
cu ape tulburi, sufocaţi de fum...
Dar ne-am trezit... pierduţi pe drum,
eram orbi... vedeam doar sare.


28 mai 2009

Caută-mă!



Caută-mă-n iarbă...
caută-mă-n vânt!
Caută-mă-n soare...
caută-mă-n gând!
Caută-mă-n ploaie...
caută-mă-n nori!
Caută-mă-n ale inimii bătăi...
Caută-mă-n lacrima ce-mi mîngâie obrazul ars de soare.
Caută-mă-n vântul cald de mai, presărat în noi.
Caută-mă-n nopţile pictate cu vise de vară...
Caută-mă-n cerul desenat cu nori.

În palmă-am aşezat doi fluturi.
Caută-mă-n marginea aripilor lor...
Prinde-mă de mână şi nu mă lăsa să mor!
Acum...suntem doi!



BEETHOVEN - Clar de luna

24 mai 2009

Fragmente



Tonotil-N tonifică organismul, stimulează apetitul, înlătură oboseala fizică şi psihică, combate surmenajul, elimină stressul şi ajută la recuperare după intervenţii chirurgicale şi în convalescenţă. Tonotil-N procură organismului doza zilnică necesară de substanţe esenţiale generative şi acţionează biologic. Tonotil-N poate fi administrat cu siguranţă la copii, adulţi şi la persoanele vârstnice deoarece nu are contraindicaţii şi efecte secundare; este un produs de maximă siguranţă.
Nu există contraindicaţii! Personal sunt extrem de mulţumită de rezultatul lui! Aştept păreri!

Tonotil + Soare = ?

Zidul din mine s-a rupt şi odată cu el, cascade de sentimente şi gânduri al căror gust aproape că-l uitasem s-au revărsat asupra mea.
DA! Azi simt cum fiecare parte din mine, fiecare muşchi al feţei şi fiecare miligram de sânge s-a focalizat într-un singur punct: buzele. Zâmbesc! Soarele, la rândul lui îmi zâmbeşte şi topeşte iceberg-ul din jurul sufletului. L-am luat de mână şi-am pornit într-o scurtă călătorie printre oameni. Am întors clepsidra ca timpul să nu mai treacă, să mă pot bucura mai mult de această clipă, pe care am imortalizat-o. M-am ascuns într-un tablou viu colorat unde au loc doar soarele şi o mână de copii, care cunosc Secretul!
Aici nimeni nu e trist... zâmbesc... ne-am unit braţele şi e atât de bine!
Vino cu mine, nu te mai ascunde! Nu-ţi mai întuneca privirea şi fruntea! Zâmbeşte-le copiilor, zâmbeşte-ţi ţie! Feel the sun... and then... feel me! I'm here!



Jason Mraz - Lucky

21 mai 2009

Suntem egoişti!


Nu mai suntem atenţi la ce facem şi la ce rostim. Cuvintele au devenit valuri de ceaţă care pier o dată cu noaptea. Ne comportăm precum roboţii, acele mecanisme prost create. Pentru noi, nu finalitatea actelor e importantă şi necesară, ci momentul prezent, care nu oferă decât o imagine iluzorie a "ceva" ce într-un final se dovedeşte a fi un lucru egoist, un păcat de care nu ne mai putem lepăda.
Cuvintele dau năvală precum cascadele de munte. Sunt reci şi tăioase. Lasă un gust, un iz şi-o amintire care îngheaţă orice zâmbet şi privire...egoism...
Azi, cuvintele nu mai au acea sevă mieroasă, acel gust de dulce surâs al unei copile pure şi lipsită de orice gri. Azi au adevenit apăsătoare şi tendenţioase... credem că ne-am maturizat. Complicăm lucrurile fără să ne dăm seama şi tot ce reuşim să facem e să îngreunăm propria ascensiune în rândul "celor mari".
În zadar ne străduim să exprimăm idei şi sentimente care...pentru majoritate nu sunt decât banalităţi. Nu avem timp să regretăm şi totuşi o facem. Nu avem timp să privim înapoi şi totuşi trăim în trecut, ne hrănim cu amintiri şi ecouri... ne pătăm sufletul şi îmbătrânim...
Suntem mici printre cei care se cred mari...suntem slabi printre cei care se văd puternici! Suntem doar o mână de nisip presărat cu grijă pe scena vieţii...

*Fotografie realizată de Dee.

20 mai 2009

Hei...stranger!


Pentru tine, omule care nu vezi, nu simţi...nu auzi!

Arcadă
Marin Sorescu

Azi am văzut un ochi
Care mă iubea.
Vedeam bine că m-ar fi primit
Sub sprânceana lui.

Dar a venit un nor
Şi ochiul s-a-nchis,
Ori s-a speriat
Şi-a fugit în chipul tău
Lângă celălalt ochi,
Lângă fruntea şi lângă gura
Care nu mă iubesc.

28 aprilie 2009

Suspin nisip



1, 2, 3...20, 21, 22... 45, 46, 47... respir şi număr paşii care-au mai rămas până când umerii noştri nu vor mai avea acelaşi ax. Suspin. Aştept într-o gară uitată de lume şi timp , sub un nor greu de amintiri fără contur. Vântul se ceartă cu părul meu iar eu mă lupt cu soarele căci nu mă lasă... să te privesc, dar bine face.
El ştie că tu nu eşti decât o himeră. Dacă privirile noastre s-ar întâlni m-aş rătăci din nou în intunericul pe care îl emani. Suspin. Te-ai întors la mine fără să mă întrebi măcar dacă îmi doresc să revăd trecutul, dar aşa cum ai venit, aşa ai şi plecat...lăsându-mi doar gustul amăgirii că ar putea exista din nou "noi". Te văd cum dispari pe drumul fără margini pe care trec zilnic mii de suflete...
Aud şuierat de tren...şi suspin...
Acum, gândurile îmi aleargă prin labirintul inimii crude.
Lacrimile-mi s-au transformat în mlaştina din care sentimentele nu mai pot scăpa.
Zadarnic se chinuie să scoată la iveală palmele zdrobite din haosul evadării.
S-au înecat în dorinţe deşarte, speranţele au apus odată cu soarele sub norii grei de plumb.
şi noaptea se lasă peste timp... şi timpul se lasă peste noi...
Suspin... singurătatea ne-a părăsit, dar eu râd cu lacrimi prin ochii trişti.
Mâine am să mă întorc la locul unde...sufletele îşi agaţă de trup amintirile cu iz de alge...Mâine am să mă întorc la locul unde încă mai există "noi"...
Mâine am să redevin...fata nisipurilor... Suspin...

27 aprilie 2009

Sărut ucis



Caut în ruinele sărutului tău
dar nu-ţi găsesc buzele.
Sunt risipite în vântul rece al nepăsării...
Şi totuşi vreau să le-ntâlnesc...
să mai simt a mia oară otrava trecutului.
Acum alerg în urma lor, a tainicelor nopţi,
le ascult, le vreau înapoi
Însă totu-i mult prea tragic...
...pentru amândoi!



Incubus - Love Hurts
Asculta mai multe audio Divertisment »

24 aprilie 2009

Un strop de egoism


Ascultă şi simte! Închide ochii şi nu te mai gândi la absolut nimic! Simte...simte...simte! Hai! Încearcă pentru că nu e greu! Câteva minute...numai pentru tine!



Deep Purple - Child In Time
Asculta mai multe audio Muzica »

23 aprilie 2009



Şi tu poti să ajuţi!

21 aprilie 2009

Numb ( partea a II-a)


Soarele doarme de mult sub plapuma de nori negri şi grei.
Merg pe strada pustie învelită în zăpada florilor de măr. Tot ce-aud e suspinul roţilor pe şoseaua udă. Si mă îndrept spre o hrubă unde morţii dansează ,cântă şi beau sucul dulce al tinerilor trişti. Agonia îmbibă atmosfera înecăcioasă şi auzi tuşind acut cadavrele cu ochi de nuferi.Tutun şi urme de scrum şi vâsc sub care amintirea moartă a unui vechi sărut stă spânzurată de buzele fetei palide.
Şi miroase a liliac presărat cu iz rânced de ploaie.
M-am reîntors pe strada pustie unde nici câinii nu mai latră şi văd în depărtare două umbre cu chip de lut. Mâ închin şi-mi plec privirea...îmi zic în gând : "Locul ăsta-i blestemat!"
E primăvară şi totuşi e frig. Vântul...în loc să-mi mângâie şuviţele îmi arde faţa udă de atât suspin. De trei zile hoinăresc...de trei zile nu am stare... valuri peste valuri mă îndeamnă să merg spre un loc nevisat vreodată.
Din senin mi-a apărut în cale o iluzie deghizată în OM...şi m-am oprit. Binevoitoare... s-a oferit să mă călăzească GRATUIT până în Infern. Am râs. Am refuzat-o zâmbind şi am continuat să râd malefic... Oare ea nu ştia că ne aflăm deja în Iad?
Nedumerită şi speriată nu m-a crezut când i-am spus că drumul pe care se îndreaptă nu are capăt, nu are sens...e doar infinit.
Iluzia: Tu eşti un înger, ce cauţi aici?
Am oftat...
Eu: Cuvintele sunt de prisos. Probabil Raiul pe care sufletul meu l-a pictat cu frânturi din vis e mult prea greu de atins. Am obosit să mai dansez haotic printre nori şi am căzut în gol. Şi iată-mă plutind prin Infern. E încă linişte, căci morţii dorm. Îngerul blond nu mai are aripi. Au ars de dor, de chin şi de prea mult gol!
Mi-am deschis ochii dar iluzia şi umbrele au dispărut... Nu mi-a mai rămas decât o ţigară, care nu aş vrea să se mai termine...
O pisică neagră îmi taie calea, iar ultima lumânare care mai pâlpâia...s-a stins! M-am rătăcit!




Leonard Cohen - Dance Me To The End of Love
Asculta mai multe audio Muzica »

19 aprilie 2009

Happy Bad Day!




Te privesc în flacăra lumânării stinse. Îmi şopteşti cuvinte mute... care nu reuşesc decât să mă amăgească. Ai murit de mult, dar chipul tău e încă viu. Inima te simte...cald şi rece, amar şi bun...
Îmi zâmbeşti şi plâng. Mâinile mele nu te pot atinge... eşti doar o iluzie nebună care îmi răscoleşte mintea, trupul şi simţurile. Uneori mă gândesc că ţie nici nu-ţi pasă şi vreau să mor puţin câte puţin, căci dorul de tine mă slăbeşte, nu mă lasă să respir.
Trecutul e din ce mai prezent, iar vocea ta mă urmăreşte precum un ecou straniu venit din noapte. Nu am viitor, căci zeii m-au blestemat să iubesc un muritor fără suflet, care nu crede, nu vede...doar tace!
Azi nici măcar ploaia nu-mi mai poate spăla sufletul plin de noroi. Lacrimile s-au transformat în petale de trandafir negru...iar ochii mei privesc în gol: ai murit!

17 aprilie 2009

The gift ( for you all)



De data asta n-am să vă mai deprim cu aberaţiile mele. M-am gândit că ar trebui, totuşi, să vă răsplătesc cumva pentru simplul fapt că uneori... vă aruncaţi privirea în cutia asta neagră, adică "blogul" meu. Drept scuză o să folosesc Paştele. Cred că este un bun prilej de a vă face un mic cadou şi anume... un videoclip. Sper ca mesajul lui...şi implicit al piesei... să ajungă exact acolo unde trebuie!
Eu zic că merită!
Sper să vă placă!



...Gândiţi-vă!

15 aprilie 2009

Întrebare: Ce este fericirea? (need help)



Aseară n-am putut să adorm prea uşor... m-am tot foit pe o parte şi pe cealaltă. Cu toate astea, mă simţeam destul de bine... parcă-mi vedeam colţul buzelor uşor ridicat. M-am ridicat brusc şi m-am gândit că n-ar strica să-mi arunc privirea în dicţionar... să văd ce definiţie au găsit "prea luminaţii" din cadrul Academiei... pentru banalul termen *fericire*.
So...
FERICÍRE, fericiri, s.f. 1) Stare de mulţumire sufletească deplină. 2) Stare de satisfacţie deplină.
Scurt şi la obiect... fără prea mare polologhie...doar că esenţa se învârte în jurul cuvântului "deplină".
Hmmm... e destul de ambiguu... cum poţi oare să calculezi sau să măsori acest "deplin"? Cum oare poţi să-ţi dai seama că ai atins "apogeul deplinului" ? Mă tot gândesc că poate au inventat şi eu nu ştiu vreun ¤fericirometru¤ care funcţionează pe acelaşi sistem ca termometrul şi barometrul numai că în loc de mercur are sânge, care atunci când ajunge la o temperatură destul de ridicată te avertizează că scopul e atins : te aflii într-o stare de mulţumire sufletească deplină! ...Parcă suntem roboţi... WAKE UP PEOPLE!
E ca şi cum... starea de fericire ar fi o nevoie fiziologică precum foamea, setea, somnul şi aşa mai departe, de parcă te poţi opri din gustat şi să-ţi continui porţia mai târziu... Fericirea e acum! aici! Nu cred că există om care să se fi săturat vreodată de bine sau de această stare de "mulţumire sufletească"... poate doar... masochiştii, dar până şi ei au fericirea lor.
Aşadar... cred că definiţia asta nu e altceva decât o lingură de gem aruncată aşa in grabă pe o felie de pâine... dar c'est la vie!
Într-adevăr... fericirea e simplă şi extrem de subiectivă. Este de greu să îi găsim o definiţie standard... pentru că, în ciuda faptului că suntem oameni... şi avem aceleaşi sentimente, modul în care le percepem şi le aprofundăm este total diferit.
N-am să presupun ce înseamnă fericirea pentru ceilalţi... ci am să vă spun ce înteleg eu prin aceste 8 litere F E R I C I R E!
Când mă gândesc la fericire, mă gândesc la NIMIC... Mereu am avut surpriza să descopăr că toate lucrurile care-mi oferă această "stare de mulţumire sufletească deplină" apar ...o să râdeţi... dar din Nimic! Satisfacţie deplină am atunci când iau un examen... dar asta nu înseamnă că sunt fericită...
Zâmbesc... ce stupid, numai vorbind despre fericire, deja mă simt extraordinar de bine... Puteţi încerca şi voi... gândiţi-vă de unde apare fericirea voastră... şi apoi... spune-ţi-mi şi mie, poate aşa o să putem da o altă definiţie ... una mai zemoasă, nu atât de uscată şi râncedă!

Pentru mine:

Fericirea e ... simplă.
miros şi gust.
culoare şi zgomot.
faţa alintată de soare.
vântul ascuns printre şuviţe.
nisipul mângâiat de tălpile goale.
o îmbrăţişare răsplătită cu un zâmbet.
în toate lucrurile pe care iubeşti să le faci ori să le priveşti.
Pentru voi : ?

12 aprilie 2009

Eu fără mine

12 mai 2006...Ploieşti

E frig. Sunt atât de multe lucruri ce nu au fost rostite, atâtea priviri azvîrlite printr-un geam spart...şi totuşi, astăzi focul încă arde şi mistuie tot ce nu demult...a fost un vis!
Răscolită de atâtea gânduri puerile, dar pline de farmec, amagită de vorbe calde, dar lipsite de înţeles...azi... nu mă recunosc! Eu.. Tu... El...Ea... suntem Noi...fără capricii, fără speranţe şi nevoi. Zburăm în visare şi trăim un coşmar. Suflarea udă ne inundă lacrimile uscate din imensul deşert al singurătăţii!Ce caut Eu in viaţa mea? Cine m-a născut...dacă Eu nu exist? Cine mă face să zâmbesc dacă Eu nu am buze? Cine mă face să plîng dacă Eu nu am ochi? Nu aud...nu simt...nu mor... sunt un viu ars în aşteptare, sunt călăul propriei existenţe! Sunt suspin... şi oftat... Mă complic în explicaţii irosite în frămîntatul degetelor...Sunt o călăuză a Disperării...naufragiez pe această Mare a Desparţirilor şi mor...în fiecare zi. Mă sting...mă topesc...în uitare. Vreau un început din tot acest sfîrşit. Aştept o rază de speranţă şi un cer senin.

Cuvinte fără sens...scrise în haos...şi negre... şi triste... şi reci...e Infern şi nu mă pot trezii...
Savoarea acestor litere mă satisfac deplin!

Clipa se transformă...mă mint că exist dar realizez că Eu... este singura piesă lipsă din acest decor al tăcerii.
Am murit în aşteptare...
Cer milă şi tânjesc după un "Hello" ...alunec uşor pe valuri...plutesc într-un Abis continuu...
Nu mai pot evada din acest sicriu al neînţelegerii şi al singurătăţii!Aud sirenele cântând cu jale, sunt oameni acolo pe ţărm. Se joacă în nisipul ud şi cald. Sunt fericiţi! Privesc în larg...căci nor negru se apropie de ei...şi fug... dar eu rămân nemişcată... şi e trist.E noapte şi e pustiu! Mi-e frig şi mă învelesc cu mine...levitez continuu...marea se agită...valurile învolburate se adună intr-un cerc armonios...m-au înconjurat...sunt prizonieră. Înalt, sus...aproape de cer... e alb... valurile s-au risipit! Mă ascund printre ele... m-au fermecat cu grija lor dar mă înspăimîntă gîndul că şi ele ma vor părăsi....Vreau lângă oameni! Vreau să ies de aici şi să rup tăcerea! ...Dar sunt singură...Pămîntul e mort! Nu sunt stele şi nici lună...negura e apăsătoare şi aud ... sunet grav...de clopot ...

Cortegiul parcă îmi cîntă o odă de Adio....Locul meu nu e aici...Mi-e cald...simt că odată cu valurile s-au spulberat ...dorinţele şi clipele! Timpul s-a oprit într-un surîs...dar clopotul sună...aproape, mai puternic, mai grav...mai apăsător...inima mea! Exist? Sunt un viu...mort? Am stîrnit calvarul din amintiri...Am provocat furtuna dintr-un singur strop de lacrimă uscată! Împotriva mea sunt toţi...şi zei şi morţi şi oameni...şi EL!

Respir adînc să pot simţi izul sărat al mării...parcă îmi vorbeşte în şoapte neînţelese dar pline de atîtea sensuri...am furat o scoică şi am deschis-o! Clepsidra a inceput sa piardă timpul...valurile s-au rupt şi totul s-a înseninat brusc!
Mintea îmi joacă feste! Ea cu mine...şi eu cu ea... ne completăm. Eu o ajut să se simtă împlinirea, ea îmi dă puterea să fac ce totdeauna mi-am dorit! Trăiesc trecutul prin ea...şi ea prin mine...
Am mers...picioarele-mi s-au transformat în rădăcini mişcătoare! Alerg doar în minte...sunt fără mine aici...încerc să mă regăsesc!
"Mine" s-a rătăcit printre lujerele violet...au crescut atît de înalte şi dese ...oare am să-l găsesc vreodată?
...Ţigarea s-a stins...scrum pe masa udă de lacrimi...unde mă aflu?
Răspuns: Cert nu aici!


10 aprilie 2009

Alergam printre pronume

Cerc vicios. Tu o cauţi pe Ea, dar Ea, nemulţumită din fire, visează la El. Eu te caut pe tine, dar Tu nu mă vezi, căci buzele şi sufletul tău stau împotriva mea.
Alergăm în visare şi ne căutăm sufletul "acela" pereche în umbre total nepotrivite. Avem senzaţia că potrivirea matematică e cea perfectă, dar nu există perfecţiune, cum şi calculele matematice...de cele mai multe ori au rezultate eronate.
NOI nici măcar nu există...în esenţă e doar un pronume... cu care ne tot batem capul. E stupid să observi şi să simţi continuu că întreaga existenţă se rezumă la pronume care nici măcar nu te includ şi pe tine. EI, VOI, TU, EL , EA... dar unde am ramas EU?
"Eu" e doar un spaţiu infinit şi vid fără vreo fereastră prin care ar putea scăpa...din propriul Univers. Acum EU este singur, se macină... nici măcar propria-i persoană nu îl mai însoţeşte. Umblă haotic ca un spirit desprins de trup, precum un vis... rupt dintr-o realitate efemeră.
EU s-a stins. Fără vlagă, fără gânduri se scufundă precum o epavă pe o imensă mare învolburată.
EU se transformă. Devine Nimeni...iar Nimeni continuă sa devină... din ce în ce mai fad.
Trec ani, apar alte EUri...la fel de pierdute...apar zgomote şi sentimente care îl trezesc pe adevăratul EU din somnul nefiinţei...dar e obosit!
EU nu a ramas decât o ruină intr-un lan părăsit...acoperit cu spini...
Te strig... sunt aici! EU sunt TU...iar TU eşti Eu...dar e atât de mult timp între NOI...
Ce rămâne de făcut? ... Singura soluţie este să ne murdărim sufletul cu EL şi EA, cu VOI si ELE... până când NOI... se va hotărî să se nască!

9 aprilie 2009

Haos


Furie nebună dezlănţuită
din ropote de gânduri.

Lacrimi şi regrete
cu frământări în umbră.

Tăcere mută, oarbă
Şi-un calm asurzitor...
O mare de suspine
de valuri care dor.
Beţie nesfârşită...
a clipelor ce-au fost
Trecutu-i o minciuna,
prezentul...n-are rost.

Vise-ntortocheate
de fum... si ger... si dor...

Haos.


Poezie scrisă prin 2006, la o "temperatură apusă"...după cum îi place lui Dee să spună!

5 aprilie 2009

Numb (partea I )


Astept plutind in timp.
Gandu-mi alearga haotic peste clipe ce nu s-au intalnit vreodata cu obrazul patat de grija. N-am sa mai intalnesc zilele in care fruntea ramanea senina... caci nu cunosteam semnificatia verbului "a simti".
Ochii-mi sunt impaienjeniti de asteptare, de nesomn, de gol. Refuz sa-i inchid... refuz sa visez de teama ca momentul va trece pe langa mine si-l voi rata.
M-am asezat comod in trenul vietii. Ca de obicei... stau la geam cu mana rezemata pe genunchi si cu obrazul sprijinit in palma. Miroase a praf, a ud si vechi... calatoria are iz de amintire. Caut in gol si astept privind in fereastra murdara, reflexia umbrei cu chip de om. Zambesc timid. E soare. De nerabdare am inceput sa numar norii si sa bat obsesiv din picior. Buzele mele au luat-o razna. Zambesc din nou. Brusc simt ca langa mine e cineva. Nu-l pot vedea...nu ma pot misca. Am incremenit ... zambind. Cineva se joaca cu mine si cu buzele mele.
Tresar! Am visat! Eram un om de lut... Nimeni se juca modelandu-mi expresia fetei.

2 aprilie 2009

Tu


Secundele si degetele obosite
se scurg ca o umbra prin clepsidra vremii.
Stropi de lumina printr-un geam prafuit
Iti mangaie obrazul galben si ud.
O panza de paianjan si un copil speriat
Urla in tacere ...si-alearga nemiscat.
Te priveste cu ochi machiavelici
si buze crapate de vant pustiu.
Iti sopteste cuvinte mute...
Te indeamna sa-l asculti...
dar tu taci si nu vezi.
Esti un orb mut care nu aude si nu simte...
Esti chemarea unui gand fara inceput si lipsit de final
Esti Tu...dar Tu, cine esti?

1 aprilie 2009

Cautare...


Timp.
Te-am pierdut in urma mea...
Pasii tai au ramas presarati deasupra pasilor mei.
Vant si nisip.
Timp peste timp.
Ploua...
Lacrimile sfintilor s-au transformat in valuri-
Si aerul vidat de ganduri, tace.
Nisip.
Inima-mi e sufocata
Se frange si zbiara, tremura si geme.
Noi.
O piatra si-un nor, o tigara si-un pahar crapat.
Alergam in uitare, simtim in gol... astept!
Tic-tac, Tic-tac!

29 martie 2009

Mulţumesc


Pentru că TU ai rămas singurul călător care s-a urcat în acelaşi tren ca şi mine... şi care încă nu s-a decis să coboare. Pentru că TU îmi arăţi mereu că nu sunt singură...şi nici singura. Pentru că reuşeşti de fiecare dată să mă faci să simt că trăiesc. Pentru că m-ai apropiat de sufletul tău şi mă laşi să-ţi fiu aproape. Pentru că mă faci să rîd cand ar trebui să mă enervez. Pentru că exişti şi nu eşti doar o iluzie. Pentru că îţi place Redd's. Pentru că fiecare zi petrecută cu tine reprezintă o amintire care mă face să mă bucur. Pentru că am mers în Janis. Pentru că nu mă laşi să fiu un 'emo' singur. Pentru că nu te dai cu fond de ten şi ai degetele lungi. Pentru că mă laşi să-ţi spun *ăcinruf ărăf iţnid*. Pentru toate lucrurile care vor urma... vreau să-ţi mulţumesc!

Ţi-am promis că nu-ţi voi spune *la mulţi ani* şi am să mă ţin de cuvant! Îţi spun doar...să ai rabdare! Eşti unul dintre acei oameni pe cale de dispariţie... şi n-am să te las să pleci din viaţa mea! Te iubesc 'vaco'!