31 iulie 2008

Indiferenţa este esenţa inumanului


Ne-am obişnuit să mergem repede şi să nu mai fim atenţi la nimic din ce ne înconjoară. Ne ferim privirea şi evităm să avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să ştim, nu ne mai pasă. Avem job-uri, probleme, gânduri şi câteva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Aşa că ne continuăm drumul grăbiţi, facem abstracţie de clădirile urâte şi monotone, de gropi, de cerşetori, de mizerie, de copiii care ţipă, de bătrânii care abia se mişcă, de aglomeraţie şi de restul circului care are loc pe stradă.
Trăim într-o lume prea mică şi prea fadă, cu personaje puţine. Ne-am obişnuit cu orice fie bun sau rău, ne conformăm cu orice problemă pe care suntem nevoiţi să o confruntăm... şi zâmbim rar. Uităm să facem surprize, să îi încurajăm şi să îi felicităm pe cei care ar merita...am uitat ca orice gest mărunt are în esenţă atât de multă importanţă. Ne flexăm zilnic muşchiul indiferenţei şi aşteptăm nepăsători şi totuşi lipsiţi de răbdare momentul în care ne va fi mai bine. Respirăm şi răspândim ignoranţă, dar aşteptăm de la ceilalţi atenţie şi interes...

...Prea mult egoism...
Da, indiferenţa e o formă eficientă de autoapărare în faţa agresiunilor şi uneori e pe deplin justificată. Însă, practicată prea des amorţeşte simţurile şi ucide sentimentele. Ratăm acele lucruri mărunte şi frumoase despre care spuneam că ne fac să zâmbim şi să simţim că trăim. Şi pentru ce ? Pentru o viaţă gri şi simplă... mult prea comodă, fără eşecuri majore şi fără trăiri intense ? Oare se merită ? În ce fel de oameni vrem să ne transformăm şi de cine vrem să fim înconjuraţi?
Te întreb doar atât: De ce fel de oameni crezi că au nevoie ceilalţi ? Indiferenţi sau pasionaţi ? Oameni care aşteaptă sau oameni care se implică ?
..
.Gândeşte-te...

Pedeapsa de a fi singur



Când eram mic… voiam să mă fac Dumnezeu. Dar nu realizam cât de greu este să iubeşti şi să fii întotdeauna singur.

Ani de transformări, de gânduri şi întrebări...ani în care am spus de prea multe ori "Trebuie să mă regăsesc în propriile-mi cuvinte rostite, ba chiar şi în cele pe care din lipsă de curaj am evitat să le gândesc măcar". Şi... nu s-a schimbat mai nimic; poate doar atitudinea mea a devenit uşor mai resemnată. Mi-e greu şi o recunosc... Ar fi trebuit ca tot acest timp care a trecut, să-mi fi fost de folos, însă, n-am reuşit decât să-mi dau seama... mult prea târziu, că nu poţi trăi singur. ... Oare are cineva idee din ce poate izvorî atât de multă suferinţă şi tristeţe? Eu nu am ajuns la niciun răspuns...şi asta probabil din cauză că...în loc să dau frâu liber sentimentelor...m-am închis în mii de întrebări fără răspuns... în gânduri care au generat alte şi alte ipoteze... zadarnic. Zâmbesc amar pentru că-mi dau seama...că, de fapt... felul meu de a fi nu mai este doar o pasă proastă a adolescenţei...ci este rezultatul tuturor porţilor şi ferestrelor pe care am uitat să le las deschise... Îmi aprind o ţigare şi mă uit pierdută la această fotografie... Încă mai simt razele timide care m-au mângâiat cu atât drag în acea dimineaţă... Eram doar noi două... eu şi marea...şi era linişte. Numai valurile şi câţiva peşcăruşi au completat decorul şi l-au pictat într-o manieră aproape perfectă...singurul lucru care mai lipsea...erai doar tu ...
Absoluta, deplina singurătate înseamnă să nu fii nici măcar cu tine însuţi!

1 iulie 2008

Un strop de "regret"


E destul de greu să te gândeşti la viitor şi să-ţi accepţi prezentul...când umbra amintirilor şi izul sărat al trecutului sau cel puţin al frânturilor sale sumbre încă te urmăresc şi nu-ţi permit să respiri normal.
Regretele fac parte din propria noastră poveste şi ar trebui să le putem accepta aşa cum sunt ele... în forma lor iniţială. Cel ce spune că n-a regretat niciodată nimic, minte... nu există om care să nu fi gustat măcar o dată din această otravă. Ar fi un basm să poţi trăi in pace cu propriile tale temeri si frustrări, cu greşelile şi gândurile mai puţin umane...căci din toate astea îşi au izvorul cel mai adesea...regretele.
Ce regretăm? Un surâs amânat...un cuvât nerostit...o îmbrăţişare evitată? Nu există regret pentru aşa ceva... ar însemna să fii egoist să-ţi pară rău de nişte lucruri pe care fie ai refuzat să le faci...fie ţi s-au părut mult prea banale... Dar n-ar trebui sa uiţi că lucrurile mărunte şi lipsite de importanţă la suprafaţă ... au în esenţă adevarata FERICIRE.
Şi eu regret... şi recunosc...sunt egoistă. Însă egoismul meu...este unul spiritual...şi nu fizic ori material... o să sune ciudat, dar sunt egoistă cu mine...


Zâmbesc... tocmai scriam despre regrete... şi pe Vh1...Robbie Williams - No regrets!
Îmi permit o mică pauză...!


NO REGRETS


Tell me a story
Where we all change
And we'd live our lives together
And not enstranged

I didn't lose my mind it was
Mine to give away
Couldn't stay to watch me cry
You didn't have the time
So I softly slip away...

No regrets / they don't work
No regrets / they only hurt
Sing me a love song
Drop me a line
Suppose it's just a point of view
But they tell me I'm doing fine

I know from the outside
We looked good for each other
Felt things were going wrong
When you didn't like my mother

I don't want to hate but that's
All you've left me with
A bitter aftertaste and a fantasy of
How we all could live

No regrets / they don't work
No regrets / they only hurt
(We've been told you stay up late)
I know they're still talking
(You're far too short to carry weight)
The demons in your head
(Return the videos they're late)
If I could just stop hating you
(Goodbye)
I'd feel sorry for us instead

Remember the photographs (insane)
The ones where we all laugh (so lame)
We were having the time of our lives
Well thank you it was a real blast

No regrets / they don't work
No regrets / they only hurt
Write me a love song
Drop me a line
Suppose it's just a point of view
But they tell me I'm doing fine

Everything I wanted to be every
Time I walked away
Everytime you told me to leave
I just wanted to stay
Every time you looked at me and
Everytime you smiled
I felt so vacant you treat me like a child
I loved the way we used to laugh
I loved the way we used to smile
Often I sit down and think of you
For a while
Then it passes by me and I think of
Someone else instead
I guess the love we once had is
Officially dead