Pedeapsa de a fi singur

Când eram mic… voiam să mă fac Dumnezeu. Dar nu realizam cât de greu este să iubeşti şi să fii întotdeauna singur.

Ani de transformări, de gânduri şi întrebări...ani în care am spus de prea multe ori "Trebuie să mă regăsesc în propriile-mi cuvinte rostite, ba chiar şi în cele pe care din lipsă de curaj am evitat să le gândesc măcar". Şi... nu s-a schimbat mai nimic; poate doar atitudinea mea a devenit uşor mai resemnată. Mi-e greu şi o recunosc... Ar fi trebuit ca tot acest timp care a trecut, să-mi fi fost de folos, însă, n-am reuşit decât să-mi dau seama... mult prea târziu, că nu poţi trăi singur. ... Oare are cineva idee din ce poate izvorî atât de multă suferinţă şi tristeţe? Eu nu am ajuns la niciun răspuns...şi asta probabil din cauză că...în loc să dau frâu liber sentimentelor...m-am închis în mii de întrebări fără răspuns... în gânduri care au generat alte şi alte ipoteze... zadarnic. Zâmbesc amar pentru că-mi dau seama...că, de fapt... felul meu de a fi nu mai este doar o pasă proastă a adolescenţei...ci este rezultatul tuturor porţilor şi ferestrelor pe care am uitat să le las deschise... Îmi aprind o ţigare şi mă uit pierdută la această fotografie... Încă mai simt razele timide care m-au mângâiat cu atât drag în acea dimineaţă... Eram doar noi două... eu şi marea...şi era linişte. Numai valurile şi câţiva peşcăruşi au completat decorul şi l-au pictat într-o manieră aproape perfectă...singurul lucru care mai lipsea...erai doar tu ...

Absoluta, deplina singurătate înseamnă să nu fii nici măcar cu tine însuţi!