15 noiembrie 2009

Vis cu "bunica bătrână"


Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Mircea Eliade


Îţi mai aminteşti oare când alergam spre tine ca un copil nerăbdător la auzul clopoţelului?
Cu părul răscolit de vânt şi cu gerul lipit de buze îmi fluturam mâinile la gândul că o să-mi iau zborul, iar călătoria mea prin grădinile dezbrăcate va fi mult mai scurtă. Mă-mpiedicam ca un orb de fiecare rădăcină pitită sub preşul ăla alb. Era iarnă.

Mă aşteptai sprijinită de uşa şubredă odihnindu-ţi pe piept braţele pictate cu amar de timp scurs în singurătate şi muncă. Pe degetele-ţi împletite într-o rugă purtai o salbă de mătănii.
Era iarnă.

Văduvă de mai bine de jumătate de secol, ochii-ţi erau la fel de senini şi curioşi precum cei ai unei fecioare la prima iubire. Buzele tale rosteau poveşti, iar mătasea albă ce-ţi acoperea fruntea obosită de timp, se răzvrătea împotriva frigului.
Mă aşteptai.

De fiecare dată îmi primeai fruntea sub obrazul tău băzdat de făgaşe bine conturate şi moi. Îmi plăcea să le frământ cu buricul degetului arătător, căci tu-mi spuneai mereu o poveste. Fiecare făgaş atins era călătoria într-un tărâm de basm din care nu mai voiam să plec.
Eram în siguranţă.

Atunci, acolo, universul meu era paravanul în care-şi găseau locul numai un pat, o masă şi-o sobă veche din care mocneau câteva surcele. Îmi era de ajuns. Era cald, erai caldă.
Acum... când scrum e tot ce-a mai rămas în sobă, iar lujerele lungi apasă peste casă, pământul peste tot se surpă. Vrea să înghită totul, egoist şi avar, de parcă o mână de om cum ai fost tu, l-ar sătura.
Blestem timpul!

Astăzi e iarăşi iarnă. E linişte şi multă pace căci satul în care copilul din mine a învăţat să râdă, acum s-a transformat în cimitir. Văd în depărtare umbre mici ce-şi mişcă trupurile într-un dans de du-te-vino.
E înmormântare.

Ochii mei te caută necontenit. M-am întors cu capul plecat şi plină de regrete, căci sufletu-mi e pătat de vina timpului scurs degeaba. Tu ai plecat. Acum te caut.
Şi parcă ţi-am zărit liniştea în apus. Aerul a luat foc, norii sunt o mare de flăcări, întreg cerul mocneşte precum soba din paravanul tău.
Unde eşti Bunică bătrână?

Am lăsat cimitirul în spate. Ţi-am urmat îndemnul şi-am pornit pe un făgaş, în căutarea Luminii. Sunt atât de nerăbdătoare să te revăd căci acum mi-a venit rândul să-ţi ascund fruntea sub obrazul meu. Alunec, mă târăsc, plutesc continuu pe drumul ăsta lunecos şi drept care parcă nu mai vrea să aibă capăt.
Cu fiecare pas înainte Lumina mă învăluie şi ştiu că sunt aproape.
Mai e puţin.

M-am strecurat printr-o poartă. Mică, din scânduri rare şi mucegăite. Sunt între două lumi, căci la nici 50 de paşi am zărit încă un prag ce se cere trecut. La mijloc e o casă. Fără uşă, fără detalii, doar o fereastră de la care o bătrână arsă mă priveşte insistent de parcă ea ar fi Charon ce-şi aşteaptă dreptul ca să mă poată lăsa să trec Dincolo.
Şi-aproape c-am trecut.

N-am apucat să închid poarta căci tu ai venit alergând. Am simţit cum timpul se joacă cu mine. Rolurile s-au schimbat şi odată cu ele ne-am schimbat şi noi. M-ai îmbrăţişat cu aceleaşi mâini purtate de vreme şi-am simţit fericirea în fiecare por, în fiecare rid, în fiecare respiraţie.
Te-am găsit.

Aş fi vrut să opresc timpul, să-mi mai spui poveşti...să uit de dorul ce m-a apăsat atât amar de vreme, dar m-am trezit brusc...şi n-ai apucat să-mi şopteşti decât atât: Bine că ai închis poarta!
A fost un vis.
Tot ce-a mai rămas e cenuşa zilelor... cenuşa ta şi-a puţinelor amintiri pe care le am cu tine!
Mi-e dor...atât de dor de Bunica bătrână!





sursa foto

5 comentarii:

Dee spunea...

>:D<
Frumos!
Ti-ai transformat trairile in poezie! ;)

Fata cu nisipul spunea...

>:D< Te iub omido!

gicmagic spunea...

De multe ori cånd citesti un anonim ti se pare ca este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor! il simtzi cum ti se lipeste de suflet ! Må bucur cå te-am intålnit!

Anna spunea...

ah, mi-au dat lacrimile la sfarsit! cu adevarat, frumos!

Cristina spunea...

Mie mi-au dat lacrimile de la inceput. Eu iubesc batranii, pentru ca pe umerii lor e temelia vietii celor mai tineri. Ei au pus bazele lumii. Imi pare bine ca mai gasesc astfel de persoane care sa-si iubeasca bunicii...