8 august 2010

Anormal de normal

Aceleași fețe. Pe unele dintre ele ai avut ocazia sa le vezi atât de proaspete, mirosind parcă a somn dar copleșite, îmbâcsite de toropeala zilei. Toți tac. Tăcerea parcă vorbește. Se rostesc în limbi diferite felurite povești împletite din gânduri, care mai de care.

 Nu se disting în cuvinte.
Parcă nici nu respiră. Privesc în gol, unii spre ceilalți. Ai vrea să le zâmbești ori să te încrunți. Ești nedumerit.
Nu te privește nimeni. Cu ochii ațintiți spre nicăieri, privesc prin tine.
E atât de sufocant spațiul ăsta gol.


..........................................................................................


3 comentarii:

Motzul spunea...

Nu ai momente in care te saturi de cuvinte, in care speri sa vina o pasare mare, alba, sa le inghita pe toate? Traim sau ni se pare ca traim?

Mihai spunea...

Poti umple acel spatiu cu orice doresti tu.

Am dat peste blog-ul acesta din greseala...dar mi se pare ca scrii extraordinar. Am citit si alte postari si nu ma puteam opri din citit...

Keep doing it.

Elena spunea...

Depinde daca poti sa umpli acel gol.Felicitari pt articol.