25 iunie 2009

Amintirile unei ploi


Soarele n-a îndrăznit să se trezească. Încă doarme rătăcit sub plapuma căptuşită cu nori negri şi grei. Tot ce se aude e suspinul roţilor pe şoseaua în care se oglindesc şi case, şi pomi, şi chiar trecătorii grăbiţi, speriaţi parcă de binecuvântarea cerului. Plouă, dar nimic nu e întâmplător. Dacă zilele trecute îmi acopeream privirea de prea mult soare, în dimineaţa asta mi-a ascuns gîndurile sub un cer senin, numai al meu. O umbrelă mare, albastră.
Ca de fiecare dată, m-am oprit La Puiu, magazinul din capătul străzii Moara de Scoarţă, unde aproape zilnic lenevesc în jurul după-amiezei, aceleaşi feţe arse şi obosite. Beau bere odihnindu-şi oasele pe treptele strâmte. E un loc strategic, numai bun să-ţi clăteşti ochii cu întreaga mişcare de pe stradă. Da, şi bărbaţii bârfesc, însă o fac într-un mod mult mai subtil decât femeile. Acum am putut intra în alimentară fără să mă mai strecor printre ei şi fără să mă mai împiedic de privirile lor grele şi de gesturile la fel de ieftine precum băutura ce o ţineau în mână.

„Vânzătoarea sobră” zâmbeşte

Am intrat. M-a întâmpinat aceeaşi vânzătoare serioasă şi acelaşi miros obositor, de pâine veche şi legume ce stau ascunse pe un raft, la întuneric. E prea multă umbră. N-am observat vreo fereastră sau vreo gaură improvizată în perete. Lumina pătrunde în încăpere numai dacă uşa este larg deschisă şi dacă nu este înnorat, bine-nţeles. Altfel, „vânzatoarea sobră” va fi nevoită să aprindă becul şi tare mă întreb oare unde o fi ascuns... căci l-am căutat insitent cu privirea minute bune, însă nu l-am putut găsi. Locul ăsta e trist. Până şi mobilierul din lemn ce împrăştie un iz de „a fost o dată” te duce cu gândul la vechile cooperative, iar sticlele, câteva pungi şi nişte borcane, aproape că zac îngropate sub o pătură de praf. Acum îi înţeleg femeii seriozitatea sau poate lipsa de interes. Cum să zâmbeşti când stai mai bine de 10 ore într-un asemenea spaţiu şi nu doar o zi sau două, ci mereu, cel puţin cinci zile pe săptămână.
„Doamna sobră” este total opusă vânzătoarelor de butic, care zâmbesc şi se comportă ca şi nişte roboţi proiectaţi şi setaţi cu un singur program de „ Ce vă dau?”. Ea este altfel. Lipsită de accesorii şi de machiaj, purta o bluză simplă, roşie, în contrast cu înreaga ei prezenţă. De obicei nu zâmbea şi dacă rostea vreun cuvânt, era mai mult printre dinţi, de aveai senzaţia că nici nu te aude, ori că vorbeşti singur. Însă astăzi, în dimineaţa asta mohorâtă, când toţi erau nervoşi din cauza ploii, când am intrat în alimentară mi-a surâs de parcă cine ştie ce favor i-aş fi făcut intrând în mica alimentară. I-am zâmbit şi eu, căci mă simţeam datoare să-i răspund cu aceiaşi monedă, cu toate că nu-mi făcuse niciun serviciu, însă mi-a părut o femeie bună, în ciuda seriozităţii sale excesive. Poate că este sătulă de munca asta de rutină pe care o face, poate că este conştientă că deşi ar fi putut face mai mult decât atât, serviciul ăsta a fost singura posibilitate ce i-a fost la îndemână la un anumit moment dat. Poate că nu i s-a oferit şansa să treacă la un alt nivel sau poate că pur şi simplu aşa i-a fost soarta, să se ascundă după o tejghea, într-un butic întunecos şi monoton. N-am îndrăznit să-i aflu povestea, poate din teama ca nu cumva întreaga imagine ce mi-am format-o asupra ei să nu fie brusc sfărâmată şi sincer, faptul că mi-a amintit atât de mult de mama, mi-a dat un imbold să nu vreau să aflu... parcă ştiam că adevărata poveste nu e foarte departe de mine.
„Vânzătoarea sobră”, chiar şi în lipsa grimaselor, are o faţă expresivă, cu trăsături bine conturate. Nu are mai mult de 40 de ani şi nu are riduri, iar ochii încă îi sunt senini. Nu stă încruntată şi nici cu gura strânsă, nu aruncă priviri ascuţite şi nici nu te tratează de parcă n-ai exista. E o femeie serioasă, în adevăratul sens al cuvântului, o femeie simplă, dar îngrijită.
Când a mers la raft să-mi aducă pachetul de ţigări, mi-am dat seama că privită de la spate arăta de două ori mai tânără. Nu foarte înaltă, cu parul de culoarea vişinei putrede şi cu forme discrete, femeia pare să fi făcut sport în tinereţe, căci linia corpului aduce mult cu cea a unei gimnaste.
Nu i-am observat verigheta. Fără culoare pe unghii şi fără urmă de metal pe degete, femeia m-a uimit cu un gest pe care nu l-am putut remarca la multe persoane şi mai ales la vânzătoarele de butic. Fiecare produs ce-i trecea prin palme rămânea parcă mângâit de atingerea fină a degetelor sale subţiri. Aş mai fi rămas acolo numai ca să urmăresc, să văd dacă mi s-a părut, ori dacă se comportă la fel cu fiecare obiect de pe raft sau dacă pur şi simplu se plictiseşte cândva de atât de multă afecţiune pentru nişte lucruri care n-au pic de spirit. Mi-am luat pachetul de ţigări şi am plecat mulţumindu-i. În urma mea, nu a rămas decât un zâmbet mânzgălit în colţul buzelor uscate şi ea, „vânzătoarea sobră”, care m-a făcut să înţeleg suspinul de pe strada Moara de Scoarţă...

Umbrela norocoasă

M-am ascuns din nou sub cerul meu îngust, dar senin şi-am mai rămas câteva minute în faţă La Puiu, unde am fumat o ţigară. Acelaşi sfârâit de roţi grăbite pe şoseaua atinsă brutal de stropii mari, acelaşi miros de praf presărat cu o tăcută aromă de tei abia trezit din beţia frigului. E aproape 10 şi Moara de Scoarţă e pustie... mai zăbovesc puţin. Trag din ţigară de parcă nu mai am răbdare, mă tot foiesc şi brusc aud un glas blând şi totuşi puternic: „Nu sta în ploaie să-l aştepţi!” M-am întors surprinsă şi nici n-am apucat să schiţez vreun gest sau să rostesc două vorbe că femeia ce stătea în faţa mea îmi spune: „Aşteaptă-mă să cumpăr ulei. Am să te rog să mă duci până acasă sub umbrela ta, nu stau departe!” I-am zâmbit şi-am văzut-o cum intră La Puiu. Întotdeauna mi-au plăcut bătrânii şi uşurinţa lor de a aborda oamenii, n-aş fi crezut că cei 200 de mentri pe care urma să-i parcurg alături de bătrână se vor transforma în 60 de minute şi-o poveste.
Doamna Silvia are aproape 70 de ani, dar nu pare mai în vârstă de 60. este o femeie tipică celor crescute în zonele de munte, înaltă şi sănătoasă, cu mâini puternice şi cu un păr bogat, prins atent într-un coc asemeni unui colac moldovenesc. Nu poartă batic şi nici nu se vopseşte, îşi duce parcă mândră povara timpului ce n-a evitat să cadă şi asupra ei. Pare o femeie veselă, ochii, gura şi obrajii parcă zâmbesc fără ca ea să se străduiască să schiţeze vreo grimasă. Azi era imbrăcată în verde. Pe sub pulovărul cu nasturi triunghiulari purta o cămasă albă din pânză topită, cu un imprimeu discret de un galben lămâi, iar în urechi avea o pereche de cercei tipică anilor 60, două clipsuri în formă ovală dintr-un material inoxidabil, ce susţinea fildeşul, în care era perfect sculptat un „S” şi un „M”. Acelaşi accesoriu îl purta şi la gât, la gulerul cămăşii, sub forma unei broşe... Nu trebuie să o cunoşti prea bine ca să-ţi poţi da seama că această femeie a fost crescută şi a dus o viaţă bună într-un mediu select.
Am văzut-o coborând cu un aer boem, pe scările alimentarei. Pentru vârsta pe care o poartă cu mândrie se mişca destul de fâşneţ. Mi-a zâmbit din nou : „Hai draga mea. Văd că n-a venit, dă-mi braţul şi lasă-l pe el să te aştepte!”
Am luat-o şi pe doamna Silvia sub cerul meu senin şi am pornit în scurta călătorie de pe Moara de Scoarţă, unde era linişte. N-a fost nevoie să-i explic că eu, defapt nu-l aşteptam pe „el”, ci pe ea, căci povestea ce urma să mi-o spună avea să ajute în articolul ce trebuia să-l scriu.

Povestea iubirilor pierdute

M-a luat de braţ cu grijă şi parcă în atingerea umărului ei am simţit căldură şi dragoste...fără să o întreb, a început să-mi spună... o poveste:
Când te-am văzut aşteptând în ploaie, m-ai făcut să retrăiesc momente pe care le credeam de mult uitate. Acum 45 de ani, îl aşteptam în ploaie. Eram tineri şi noi eram studenţi, eu la Cluj, Matei la Timişoara, dar la fiecare sfârşit de săptămână ne întâlneam aici şi mergeam să ne plimbăm. Pe vremea aia nimic nu semăna cu ce este acum, era mai simplu, mai liniştit. Nu erau maşini, oamenii ieşeau din case... era frumos. În ziua aia ploioasă de septembrie l-am aşteptat zeci de minute. Şi-a venit într-un târziu, însă cu privirea plecată. Ştiam că avea să-mi spună ceva... O lăsase gravidă pe una din colegele lui. Şi pe vremea noastră se făceau petreceri unde tinerii, sub aburii alcoolului acţionau necugetat. I-am spus să meargă să o ia de nevastă, căci altceva nu era de făcut. Din ziua aia am plecat de pe strada asta şi nu l-am mai văzut , decât după foarte, foarte mulţi ani. Am mers la Cluj, unde mi-am terminat studiile şi după ce am primit un post la o şcoală generală, am cunoscut un bărbat extraordinar. Ne-am căsătorit destul de repede, dar n-a fost să fie. Când eram însărcinată în luna a 5-a am primit un telefon de la fabrica unde lucra soţul meu. Nu mi-au spus decât că a avut loc un accident şi că el a murit. Aveam 29 de ani şi un copil care nici măcar nu se născuse. Am vrut să mor în clipa aceea, dar parcă Dumnezeu mi-a dat puterea să merg mai departe. Am rămas în Cluj.
Până când Elena, fata mea nu a împlinit şapte ani, nu m-am mai întâlnit cu niciun bărbat. Era destul de greu să mă împart, însă, eram tânără, aveam nevoie de un ajutor, de un umăr pe care să mă pot sprijini. Din nevoia de a-mi găsi un soţ, devenisem prietenoasă şi poate mult prea comunicativă cu toţi bărbaţii ce-mi ieşeau în cale. Aşa l-am cunoscut pe Cornel. Era şofer pe autobuz. Stăteam de vorbă cu el de fiecare dată când veneam în vizită la sora mea, la Sibiu. După aproape un an de zile, aproape că se înfiripase ceva, aşa cum spuneţi voi tinerii astăzi. Fata mea îl plăcea, se înţelegeau chiar foarte bine. Era destul de galant pentru un şofer de autobuz şi era tare frumos. Avea parul negru şi pielea măslinie. Când îl priveam aveam senzaţia că stau lângă un hispanic. Ce buze cărnoase şi ce privire... nici nu era nevoie să-mi atingă mână, căci numai dacă se uita mai insitent spre mine, mă pierdeam cu firea. A fost frumos doi ani de zile, după care, brusc, s-a răcit. Nu mai venea atât de des la mine şi când venea, îşi bea cafeaua şi invoca pretextul că are o cursă. În nebunia mea de atunci, într-o zi, l-am urmărit. A intrat într-o casă, nu foarte departe de a mea, unde şi-a petrecut câteva ore bune. După ce-a ieşit am mai tras de timp, după care am bătut la uşă. Am rămas blocată. Era o femeie, mult mai tânără decât mine, incredibil de frumoasă, cu pielea albă şi cu un păr bogat, blond. Nu purta decât un capot de culoarea liliacului. Părea una din actriţele ce le vezi numai în filmele americane. I-am spus că sunt verişoara lui Cornel şi că îl caut. M-a invitat înăuntru foarte prietenoasă şi aşa am aflat, ca frumosul meu hispanic urma să se căsătorească peste nici 2 luni. Am plecat de la ea, pe de o parte mândră de curajul meu, căci el se putea întoarce oricând şi totodată dărâmată de minciuna în care singură începusem să mă scald. Din ziua aceea l-am părăsit şi mi-am jurat că toată atenţia mea va fi asupra Elenei. Mi-a luat mult timp să mă refac, ca şi femeie, să-mi pun în ordine gândurile şi dorinţele... dar am reuşit să merg mai departe.
Când fata mea se pregătea să intre la liceu m-am hotărât să mă întorc la Sibiu, să-mi caut liniştea alături de oamenii dragi mie. Am evitat bărbaţii, deşi sora mea îmi tot spunea că Matei mă căuta mereu, mi-am văzut de şcoală şi de educaţia fetei mele. Mă resemnasem. Au trecut anii, Elena a cunoscut şi ea un bărbat, dar a avut noroc. E fericită şi are un băiat, mare, cred că aproape de vârsta ta...şi da, pe Matei nu l-am putut uita.
Acum 20 de ani eram aici pe stradă, mă îndreptam spre casă. Ploua foarte tare, că abia puteai zări la doi paşi în faţa ta. Când m-am uitat mai atentă, cineva, sub o umbrelă neagră, stătea. Inima mi-a spus că era el. Matei. L-am chemat în casă. Trecuseră atât de mulţi ani şi totuşi parcă întâmplarea din ploaie se petrecuse ieri, însă acum amândoi eram mai plini de griji, mai serioşi mai pătaţi de timp. Însă privirea şi părul lui erau la fel. Purta un costum frumos, o cămasă albă cu dungi fine albastre şi o cravată de culoarea mării. Purta barbă. Mi-a povestit că divorţase şi că m-a căutat mult timp după plecarea mea. După câteva ore de povestit a scos din buzunar un săculeţ în care avea un inel din argint, inelul pe care şi-ar fi dorit atât de mult să-l port.
Din acea zi am continuat să ne vedem, să povestim, să ne plimbăm însă amândoi eram mult prea obosiţi de iubiri şi de încercări pentru a începe împreună o viaţă nouă. Mi-a fost ruşine de fata mea să fac pasul acesta... şi m-am gândit că e deja mult prea târziu, ca la 55 de ani, să începi o viaţă nouă. Astăzi îl mai văd uneori, când ni se face dor să mai fim tineri... dar el e bolnav, nu prea mai poate vorbi, însă merg la el şi îi citesc. Îi plac romanele poliţiste.

Doamna Silvia s-a oprit brusc din povestit. Am văzut-o cum îşi scoate subtil batista să-şi şteargă lacrimile. Deşi nu am mai întâlnit-o până acum, m-am simţit atât de apropiată de ea, încât mi-am permis să o strînd în braţe. Acum am înţeles de ce nu m-a lăsat să aştept singură în ploaie şi de ce a vrut să o conduc până acasă, deşi avea umbrela în geantă.
Se spune că fiecare loc are o poveste, o istorie aparte şi că fiecare lucru ce se ascunde în spatele lui păstrează secretul, misterele şi mirosul acestuia. La fel se întâmplă şi în cazul oamenilor, care de cele mai multe ori îşi poartă neobservate măştile... mai mult sau mai puţin colorate.
Moara de Scoarţă este unul din acele locuri care, dincolo de linişte şi de porţile închise, se ascund suflete... care au o poveste.




Led Zeppelin - The Rain Song

6 comentarii:

Cris spunea...

Foarte faina povestirea si bine scrisa :)

Sandgirl spunea...

Multumesc pentru apreciere!

tomisthecat spunea...

Am un mic cadou pentru tine, un supervideoclip ca să-ţi aduci aminte de o ploaie pe care n-ai cum să o uiţi vreodată...
Click AICI ca să vezi despre ce e vorba...

tomisthecat spunea...

Am un mic cadou pentru tine, un supervideoclip ca să-ţi aduci aminte de o ploaie pe care n-ai cum să o uiţi vreodată...
Click AICI ca să vezi despre ce e vorba...

Sandgirl spunea...

Multumesc!

王红 spunea...

Thank you for sharing, so lucky to read your post, i will read your post time to time,thank you!If you like Tods Shoes you can come here have a look.include Tods Men Shoes,Tods Women Shoes.